OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incep colaborarea la noua serie a Observatorului cultural, intr-un moment de cumpana. Dupa ce am convenit cu doamna Musat sa incepem o colaborare, o data cu relansarea revistei la inceputul lunii martie, am gasit in presa culturala (si nu numai acolo) aluzii la controversa creata de „ruptura“ produsa intre directorul si redactorul-sef de la Observator. Apoi am citit „SOS“-ul din 22 si, in cele din urma, mi-a parvenit un e-mail al domnului Bogdan Lefter intitulat, N-am „plecat“ de la Observator cultural!. Am fost surprins de cele citite si prima mea reactie a fost sa ma intreb daca nu am facut o greseala cind am hotarit sa ma „implic“. Decizia mea era motivata de faptul ca IBL (impreuna cu un grup de redactori) parasea revista si acest act, oricare ar fi fost motivul sau, ameninta – credeam eu – existenta Observatorului.

Cauza „crizei“ imi era necunoscuta, dar, in acelasi timp, imi parea irelevanta, importanta fiind doar misiunea: „vocea speciala“ a revistei trebuia sa continue a fi auzita si, daca pot sa contribui cit de cit, cu atit mai bine! Luarile de pozitie si discutiile in jurul „situatiei“, insa, amenintau sa ma faca sa pornesc cu stingul in aceasta nobila misiune, plasindu-ma in mod automat intr-una din cele doua „tabere“.

Recitind cu atentie textele mentionate, am remarcat, totusi, cu surprindere (si cu un sentiment de usurare) ca, de fapt, toti cei implicati in discutie pareau a exprima aceeasi idee fundamentala: revista este importanta in peisajul cultural actual si deci ea trebuie sa continue pe calea pornita acum cinci ani. Domnul Bogdan Lefter face, ce-i drept, o aluzie la faptul ca, daca orientarea revistei se va schimba, vor aparea „subiecte pentru alte vorbe“. Ceea ce implicit inseamna ca nu se impotriveste in principiu ideii de a continua aparitia Observatorului ne-rebotezat. La rindul ei, doamna Musat scrie explicit ca Observatorul „va continua sa spuna lucrurilor pe nume, la fel de transant cum a facut-o si pina acum“. „Alte combinatii de continut“ si diversificarea tematicii nu pot decit sa adauge greutate specifica revistei. „Intersectia“ mea cu aceasta – la urma urmelor – zodie fericita pare a se situa tocmai in acest plan al „diversificarii tematice“. Sau, mai bine zis, a unei tentative de a extinde si a largi dimensiunile spatiului in care se poarta discutia. Educat fiind in stiintele exacte, un spatiu cu mai multe dimensiuni nu ma sperie; si sper ca in decursul timpului sa reusesc sa-i conving si pe cititorii Observatorului ca nu au de ce sa se teama de o dimensiune in plus sau de schimbarea unui sistem de referinta daca acestea ne ajuta sa intelegem mai bine premisele (si uneori si concluziile) unei discutii. Dimpotriva.

Daca este sa spunem lucrurilor pe nume – si ne vom stradui sa o facem intotdeauna –, problema este de multe ori nu numai aceea a lui „ce spunem“, ci si a lui „cum spunem“. De exemplu, pentru a ramine – cu toate riscurile implicate – in domeniul controversei in jurul Observatorului, cind cineva scrie ca IBL „personalizase acest proiect peste masura de mult“, judecata tine de continut, este o judecata de valoare. Argumentatia folosita pentru a convinge cititorul este, insa, mai mult de domeniul lui „cum spunem“: IBL „…(cadea adesea) in materie de valori, in ceea ce faimosul George Soros numeste «fundamentalismul de piata», adica simplu spus, abuzul de a judeca valorile culturale mai ales prin participarea lor la jocurile de putere ori contraputere, in special la contrajocurile de putere ale asa-zisei corectitudini politice“. In general, problema este in acest caz legata de caracterul ambivalent al argumentarii.

Ambivalenta si lipsa de claritate (in lipsa unui cuvint mai potrivit traduc astfel conceptul de fuzziness) sint caracteristice retoricii folosite in demonstratie. In domeniul lui „ce afirmam“, un cuvint-cheie imi pare comensurabilitatea. In articolele ce vor urma, voi incerca sa introduc idei pe care as vrea sa le transform in concepte operative, intr-o tentativa de a crea elementele de baza care sa faca posibila o discutie care-si pastreaza radicalitatea fara a aluneca in domeniul idiosincraziei, a lipsei de toleranta si a violentei verbale. Cind purtam o discutie in contradictoriu sau polemizam, pornim de la premisa existentei unei scari de valori (absolute sau relative), fara insa a ne pune intrebarea acceptabilitatii ei pentru oponent. Ceea ce este echivalent cu a spune ca presupunem implicit o lipsa de comensurabilitate intre doua sisteme de valori. Conceptele „grup de prestigiu“, „autoritarism cultural“ sau „gindire critica si liberala“, vehiculate in contextul „bataliei dintre intelectuali“ sint «incomensurabile» intre cele doua tabere in disputa.

Este ca si cum doua personaje intr-un teatru al absurdului ar dialoga in jurul intrebarii de ce este atit de frig cind termometrul arata 32 de grade; neintelegerea continua pina cind spectatorii isi dau seama ca unul dintre personaje este european si celalalt american, unul gindeste in grade Celsius si celalalt in Fahrenheit! „Este usor sa vorbesti de „comensurabilitate“ in matematica sau fizica, dar ce noima are aceasta idee in contextul cultural?“ – va argumenta cititorul (prea) grabit sa descopere incotro se indreapta autorul acestor rinduri. Raspunsul imediat (dar nu si pripit) este ca tocmai aceasta e una dintre ideile care m-au tentat in proiectul „intersectiilor“: a incerca un efort uneori interdisciplinar, uneori intercultural, care sa demonstreze printre altele, in mod practic, posibilitatea unui dialog semnificativ intre cele doua culturi, cea umanista si cea stiintifica (vezi editorialul lui Mircea Martin din Cuvintul, ianuarie 2005).
Nu sint singur in aceasta aventura. Duke University Press publica o revista, intitulata Common Knowledge, care si-a definit misiunea ca fiind aceea de „a forma un nou model intelectual bazat pe conversatie si cooperare mai degraba decit pe metafore culese din lumea sportului si a razboaielor…“. Si, daca misiunea se va dovedi imposibila, ne va ramine cel putin amintirea unei conversatii placute.