OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am scris „intersectii“ la (si despre) New York, la si despre Ierusalim, dar ce as putea scrie din (sau despre) Oak Ridge? Cititorul din Romania se va intreba, si pe buna dreptate, unde este (sau poate chiar ce inseamna) acest „Oak Ridge“; inca un anglicism al autorului „intersectiilor“? Am petrecut o saptamina in acest orasel pierdut intr-un colt al statului Tennessee, ca participant la o conferinta, in care comunitatea fizicienilor din SUA implicati in fuziune nucleara incercau sa-si gaseasca drumul de urmat intr-un efort international din ce in ce mai cuprinzator, acum ca proiectul ITER a devenit o realitate.
Dar sa nu se sperie stimatul nostru cititor: voi explica de indata atit sintagmele exotice, cit si acronimul utilizat mai sus.

Asadar, fuziunea nucleara este un proces in care nucleele unor atomi „usori“ se unesc in urma unei ciocniri violente si, ca rezultat, sint generate noi particule, impreuna cu o cantitate gigantica de energie. (O scurta explicatie: atomii „usori“ sint cei de la inceputul tabloului lui Mendeleev, ca de exemplu hidrogenul sau „izotopii“ sai, deuteriul si tritiul; „izotopul“ este un atom care are proprietati chimice similare cu un altul, in ciuda unei compozitii diferite a nucleului sau). Fuziunea nucleara este procesul care da nastere energiei stelare, deci si caldurii pe care soarele o distribuie cu generozitate in regatul sau, numit „sistemul nostru solar“. Fisiunea, adica „sfarimarea“ unor nuclee „grele“, proces invers fuziunii, a fost adus adesea la cunostinta publicului larg prin accidente precum cel de la Cernobil sau Three Mile Islands (in trecut), prin probleme legate de proliferarea armelor nucleare (vezi Coreea de Nord si Iranul de astazi) sau cele ecologice, generate de radioactivitatea pe termen lung a deseurilor nucleare produse in reactoarele de fisiune nucleara (astazi, dar mai ales miine si poimiine!).

Fuziunea nucleelor usoare este mult mai convenabila: ea nu este susceptibila de a produce accidente de genul celor mentionate, nici materiale care pot fi utilizate in crearea de bombe sau deseuri radioactive, care ne vor ameninta timp de mii de ani. In schimb, ea este mult mai greu de realizat. Dupa mai bine de cincizeci de ani de cercetari in acest domeniu, am ajuns la concluzia ca doar un efort comun, la care vor participa toate tarile avansate din punct de vedere stiintific, ne va scoate din impas. Asa s-a nascut ITER, acronim al lui International Thermonuclear Fusion Reactor, dar care – pentru cei care au invatat latina la vremea lor – inseamna si drumul, calea de urmat.

Europa, SUA, Rusia, Japonia, China, Coreea de Sud si India au hotarit sa construiasca impreuna un prototip al unui viitor reactor de fuziune nucleara. Ceea ce se intimpla in interiorul soarelui va fi reprodus intr-o instalatie enorma, care va fi construita in urmatorii zece ani in sudul Frantei, la Cadarache.
Numai ca le bonheur des uns est le malheur des autres (sau viceversa); constructia acestui gigant va costa peste zece miliarde de dolari, si Statele Unite vor trebui sa-si plateasca anul viitor contributia, care reprezinta mai bine de o suta de milioane de dolari dintr-un buget de ceva mai putin de trei sute de milioane pe an alocat de guvernul american fuziunii nucleare. Deci, aproximativ o treime.

Ceea ce inseamna o reducere de treizeci la suta a activitatilor locale in acest domeniu de cercetare: cine vor fi miine victimele acestui efort international pentru o lume mai buna poimiine? In oraselul pierdut la poalele lantului muntos numit Blue Ridge Mountains si al carui nume fusese necunoscut chiar si publicului American pina dupa sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, s-au intrunit peste o suta cinci zeci de reprezentanti ai distinsei branse a fizicii plasmelor incandescente (burning plasmas), pentru a intocmi un plan de actiune. Martor al acestei manifestari spontane a unei tendinte, as spune naturale, a americanilor inspre efortul colectiv, neimpus de nici o autoritate, realizat ca o reactie naturala la o „provocare“ (cum as traduce mai bine cuvintul atit de american, challenge?) venita din afara, ma gindeam la un alt moment de glorie al locului: hotarirea luata in 1942 de a construi in padurile care imprejmuiau micul orasel Clinton complexul care avea sa furnizeze, pentru Proiectul Manhattan, uraniul ce va fi folosit in primele bombe atomice americane.

Toti locuitorii aflati pe o suprafata de mai bine de 55.000 de acri de pamint au fost evacuati; un singur drum, controlat sever de armata, ducea de la Knoxville la o constelatie de cladiri gigantice, desemnate doar prin litere si cifre, precum Y-12 sau X-10, in care se incerca separarea acelui izotop al uraniului care putea fi folosit cu succes ca „detonator nuclear“. In doi ani de zile, sute de oameni de stiinta, mii de ingineri si zeci de mii de constructori au transformat ceea ce parea a fi doar o (destul de vaga) posibilitate, in cumplita realitate a Hirosimei. Secretul a fost atit de mare incit nici vicepresedintele Truman nu a aflat despre el pina la moartea presedintelui Roosevelt. Astazi detaliile pot fi citite pe internet sau in carti, iar Oak Ridge-ul se mindreste cu un campus de cercetari ultramoderne, deschis comunitatii stiintifice internationale. Dar urmele marelui efort nuclear ramin; in anii ’80, localnicii au fost uimiti sa afle ca nivelul mercurului in riul care trece prin centrul orasului era de trei sute de ori mai ridicat decit cel permis oficial!

In zilele petrecute la Oak Ridge, m-am gindit adesea la problema care ne preocupa atit de des, uneori pina la obsesie, aceea a globalizarii: iata un proiect international, cu multe aspecte globale si globalizante – cooperare stiintifica pe scara larga, integrarea de echipament si tehnologii produse in diverse tari etc. Are el oare sanse de reusita mai mari decit daca ar fi initiat individual de tarile participante? Americanii stiu sa duca la bun sfirsit orice proiect tehnologic, daca ajung la un consens national in privinta lui. Japonezii, rusii, indienii si chinezii la fel; au dovedit-o adesea in istoria lor recenta. Vor sti insa sa o faca impreuna? Dupa ce am discutat timp de trei zile toate dificultatile proiectului, nu sint deloc sigur.

Columbia, 11 decembrie 2005