OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Veneam la faimosul conservator – the oldest continuously operating conservatory in the United States – să asist la concertul de sfîrşit de an (senior recital) al unei tinere pianiste din… Romånia, Edit Maria Fazakas. O tînără extrem de talentată care s-a zbătut din greu să obţină o bursă care să-i deschidă o primă portiţă în această cursă de o mie şi una de obstacole înspre inaccesibilul Olimp care este circuitul soliştilor de renume mondial. Edit a ajuns în America cu un palmares impresionant: după un debut cu Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Române, la vîrsta de 11 ani, au urmat concerte în Europa (Austria, Germania, Italia, Belgia, Franţa, Anglia) şi apoi, în 2003, în Japonia (al cincilea concurs internaţional de pian, Hamamatsu). A participat şi la două ediţii ale Festivalului Enescu; după un an sau doi la Conservatorul din Bucureşti, a venit în SUA, la Oberlin. Profesorul ei de pian mi-a spus după concert: „E foarte bună şi are o prezenţă scenică impresionantă. Va reuşi cu siguranţă“.

 

Nu e uşor să faci o carieră de solist în această lume unde, mai mult decît în orice alt domeniu, reuşita depinde nu doar de calităţile şi voinţa aspirantului, ci şi de împrejurări, de contacte şi de… noroc. Marele Van Cliburn însuşi susţinea că a avut norocul să ajungă la Moscova la momentul potrivit şi să revină în America mai degrabă ca un erou al bătăliei dintre cele două sisteme politice, decît ca un pianist de geniu. Unii susţin că lucrurile s-au petrecut cîteodată la fel şi în sensul opus: mari pianişti (sau solişti în alte domenii instrumentale) plecaţi din Est au fost îmbrăţişaţi şi primiţi cu mare simpatie în vest tocmai fiindcă au avut curajul să evadeze din comunism. Astăzi, acest criteriu de „apreciere“ a dispărut, dar au supravieţuit resturi ale unor idei preconcepute, care se fac vizibile uneori în reacţiile lumii muzicale: „ruşii au tradiţie, deci sînt buni, chinezii şi coreenii sînt disciplinaţi şi extrem de muncitori, deci vor reuşi cu siguranţă“. La un moment dat se zvonea în Baltimore, oraş care are una dintre cele mai prestigioase şcoli americane de muzică, că la conservatorul Peabody, renumitul profesor de pian Leon Fleisher nu mai primeşte decît studenţi din Coreea: „sînt prea bătrîn pentru a mă ocupa cu probleme de disciplină; studenţii coreeni lucrează 24 de ore din 24 şi nu discută în contradictoriu“, spunea maestrul (sau se spune că spunea!).

 

Pe drum, mă gîndeam la istoria ciudată a acestui orăşel universitar de cam opt-nouă mii de locuitori (dintre care vreo trei mii sînt studenţi şi cam o mie, funcţionari şi cadre didactice), construit de la bun început în jurul colegiului, considerat astăzi unul dintre cele mai bune din America. Doi prelaţi presbiterieni s-au decis să pună aici temeliile unei şcoli în care rigorile educaţiei religioase să se îmbine cu acelea impuse de minţi iscoditoare, pornite în căutarea adevărului oriunde se va ascunde (sau va fi găsit) acesta. Şcoala – care va purta numele unui preot alsacian născut în secolul al XVIII-lea, Jean-Frédéric Oberlin – a fost întemeiată în 1833 şi în cîţiva ani s-a făcut cunoscută (şi încă cum!) prin faptul că a acceptat în rîndurile ei studenţi negri şi… studente. (Nu foarte departe de malurile lacului Erie, mai la sud, ce-i drept, a trebuit să treacă mai bine de o sută de ani pentru ca studenţi de culoare să fie admişi în universităţi, iar la Princeton, fetele au început să fie admise doar după cel de-al Doilea Război Mondial). Şi în afara campusului, localnicii s-au dovedit a fi altfel decît era obişnuit la vremea respectivă: sclavi negri care fugeau din Sud găseau aici adăpost şi erau declaraţi imediat „oameni liberi“. Tradiţia s-a păstrat şi lozinca, afişată mai peste tot la Oberlin, este „lumea poate fi schimbată, îndrăzneşte deci!“.

 

Preocupat de întunericul din jur şi de faptul că nu ştiam încă unde vom înnopta (orăşelul are doar un singur hotel), nu reuşeam încă să mă concentrez asupra Oberlinului; gîndul mă ducea şi readucea, în mod ciudat, la un nume. Cecilia. Cum se vor fi legat lucrurile, Oberlin şi Cecilia? În urmă cu vreo doi ani, profesorul tinerei pianiste din Bucureşti mi-a povestit despre Fundaţia „La Gesse“, care organizează festivaluri muzicale în sudul Franţei. „Poate că Edit ar putea intra în circuitul acestui festival“, a spus profesorul. Fundaţia a fost întemeiată de prinţesa Cecilia de Medici, care – după spusele unui prospect –, continuînd tradiţia faimoasei familii, încurajează şi facilitează consacrarea unor tineri pianişti de talent, pe cale de a deveni solişti de renume mondial. Voiam să-l întreb pe profesor ce se mai aude în legătură cu fundaţia prinţesei, dar nu reuşeam să-mi amintesc numele ei. Tot ce-mi trecea prin minte era numele Ceciliei asociat acum, în noaptea tîrzie, cu o imagine păstrată din peregrinările mele prin Roma: aceea a bisericii sfintei Cecilia, în Trastevere. Şi, deodată, totul s-a luminat şi la propriu şi la figurat: în anii Renaşterii, Sfînta Cecilia a devenit patroana-sfîntă a muzicienilor (undeva, pe Internet, aflu că în 1584 Alessandro Marino a întemeiat la Roma „Fraternitatea Sfintei Cecilia“, prima asociaţie a muzicienilor italieni).