Autor: 
Categoria: 
În iulie 1993, Solo Har-Herescu,
cel care, în urmă cu aproximativ un deceniu, publicase în
Tel Aviv un volum intitulat Generaţia de sacrificiu, îi adresa
poetului Şesto Pals cîteva întrebări, în
pregătirea unui al doilea volum. Prima era legată de „dispariţia
poetului“: „Domnule Şesto Pals, v-aţi dat la fund (!)… Trăiţi
oarecum retras, izolat… Ce se întîmplă?“. „Scrieţi,
sînt convins de asta“, observa Herescu în continuare,
„de publicat însă, mai puţin!... De ce?“ După aceste
întrebări de „poziţionare“, urma una mai… filozofică:
„Timpul, în scurgerea sa, aşterne în mers rugina,
continuîndu-şi circuitul său spre infinit. Ce părere aveţi
despre timpul creaţiei artistice, al afirmării şi uitării?“.
I-au trebuit lui Şesto Pals mai bine
de două luni să răspundă la cele patru-cinci întrebări
puse de Har-Herescu. Între mormanele de foi volante îngrămădite
în cutiile în care erau adunate vraişte nenumăratele
caiete şi dosare rămase în urma poetului, am găsit nu mai
puţin de cinci versiuni ale tentativelor de răspuns la întrebările
de mai sus. Unele ciorne conţin doar începutul scrisorilor
neterminate, altele doar răspunsuri la unele dintre întrebările
puse, nu neapărat în ordinea lor în chestionar. De la
bun început însă, poetul refuză în mod categoric,
în toate aceste fragmente, ideea în sine a „interviului“:
„Prefer să nu apar în nici un interviu“, scria el, „nu
doresc să fiu intervievat“ sau „nu pot da, nu sînt în
stare să dau răspunsuri“. Dacă refuzul este exprimat clar şi
simplu, motivul său este oarecum mai nuanţat şi mai confuz:
într-una dintre versiuni, poetul scrie: „Nu sînt în
stare să dau răspunsuri fiindcă îmi este plin capul de
şerpii întrebărilor care otrăvesc (răspunsurile) şi le
mănîncă tot întrebîndu-se singuri şi muşcînd
propriile lor cozi, astfel că greu pot fi deosebite cozile lor de
cap“! (Motivul şerpilor apare, în formulări diverse, şi în
alte tentative de răspuns.) Va fi totuşi dispus să răspundă la
acele întrebări „care nu sînt prea apreciate de şerpi“
sau, într-o versiune mai puţin metaforică, promite că va
răspunde „unor întrebări concrete“.
La prima întrebare, unul dintre
răspunsuri va fi: „Nu m-am dat la fund, am fost întotdeauna
acolo, în discuţii cu polipii coralieri, admirînd aceste
construcţii vii sau ascultînd cîntecele sirenelor. Dacă
apele sînt liniştite, lucru care este destul de rar“. Într-o
altă versiune, poetul scrie prozaic: „Constatarea dumneavoastră,
(că m-am dat la fund) este parţial adevărată cu excepţia
faptului că nu «m-am dat la fund», ci am trăit
întotdeauna la fund“. În ceea ce priveşte poeziile
publicate (sau nepublicate), este invocată o versiune sui generis a
legii cererii şi ofertei: „Dacă nu mi se cer poezii, nu trimit“.
Într-adevăr, de-a lungul anilor, autorul a publicat doar
atunci cînd i s-a cerut colaborarea: atît într-o
anumită presă a exilului românesc – revistele Argo şi Mele
publicate de poeţii Alexandru Lungu, în Germania, şi Ştefan
Baciu, în Honolulu –, cît şi în reviste
israeliene în limba română, precum Izvoare sau Minimum.
Într-una dintre versiuni, Şesto Pals întîrzie
totuşi asupra acestui punct, prezentîndu-l dintr-un alt unghi:
„Nu sînt convins că publicînd cu mari eforturi
poeziile mele, aduc cuiva vreun folos. Există poezii şi poeme atît
de multe şi atît de bune şi nu cunosc nici un caz în
care cineva, citind un poem, să-şi fi impregnat inima cu poezie“.
Să fie oare aceasta expresia amărăciunii şi a resemnării unui
poet ne(re)publicat pînă la venerabila vîrstă de
optzeci de ani? Ironic, poetul adaugă la cele de mai sus:
„(Cititorul) chiar dacă s-a udat puţin (cu poezie), se va duce la
baie şi se va şterge repede cu un prosop ca să nu răcească…“.
Apoi, deodată, pe un ton serios, explică: „Eu scriu dintr-o
necesitate interioară“, purtînd mereu „acest dialog cu
mine însumi, care-mi sînt o povară“. „Aţi ghicit“,
conchide apoi, „scriu şi am scris mai mult decît public, şi
asta de ani şi ani de zile. Aş putea spune, de o viaţa întreagă“.
Întrebarea legată de timp a dat
frîu liber filozofului Şesto Pals. Ani de zile, acesta a
convieţuit într-o tensiune dialectică cu poetul Şesto Pals.
În timp ce în anii de după război, 1945-’47,
prietenii săi, Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost mai cu
seamă, îmbrăcau avangardismul lor tardiv în veşminte
filozofice, Şesto Pals îi citea cu atenţie şi în
tăcere pe Hegel şi pe Engels (cel din Dialectica Naturii). Spre
sfîrşitul anilor şaizeci, în perioada „dezgheţului“
ideologic, poetul a început să scrie mici eseuri filozofice.
Aceste activităţi au luat amploare după emigrarea în Israel,
în 1970.
„Timpul este modul cel mai abstract
de a exista şi de a lua cunoştinţă de existenţa personală,
particulară sau generală“, scrie poetul-filozof într-una
dintre versiunile scrisorii de răspuns către Solo Har-Herescu. Şi
continuă: „Existenţa modală (s.m.) este un mod de existenţărelaţional şi transformat prin care existenţa individuală se
exprimă ca generală şi invers. Pentru artist, existenţa modală
este un scop în sine fiindcă ea modifică sau creează o nouă
existenţă; dar abstractizarea acestei existenţe prin calificativultimp poetic nu are nici un sens“. Probabil că, recitind rîndurile
de mai sus, autorul lor şi-a dat seama că nici destinatarul lor şi
nici cititorii viitoarei cărţi plănuite de acesta nu le vor
înţelege (cu toate că, „tradus“ într-un limbaj mai
„transparent“, mesajul este comprehensibil: artistul trăieşte
într-o lume construită de el însuşi – paradis
artificial? –, după reguli proprii, o lume a existenţei modale în
care se stabileşte, într-un timp al imanenţei, o legătură
directă între contingent – existenţa individuală – şi
transcendental – existenţa generală –. Pentru a nu tulbura însă
prea tare liniştea cititorilor săi potenţiali, într-o altă
versiune a răspunsului său, Şesto Pals va scrie cuminte (şi
oarecum bergsonian la început) că „timpul, manifestarea cea
mai abstractă a existenţei, a devenit sau, mai bine zis, a
redevenit un subiect de discuţie fertil mai ales de cînd
Einstein a arătat că nu există un timp unic şi absolut în
spaţiu (la revedere Bergson!), că fiecare poziţie spaţială e
afectată de timpul local şi că există şi o dimensiune
spaţio-temporală“. Nici aceste definiţii nu sînt probabil
prea uşor de înţeles, dar, odată introdus numele lui
Einstein, cititorul este înclinat, probabil, să le accepte.
Oricum însă, incertitudinile induse de observaţiile de mai
sus sînt de scurtă durată; în continuare aflăm că
„timpul creaţiei artistice… este (însă) altceva“, un
„timp al afirmării şi al uitării“, timp caracteristic creaţiei
artistice, care face posibilă atît perspectiva (viitorul), cît
şi privirea retrospectivă (trecutul) a acestei creaţii.
Columbia, 16 octombrie 2011
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters