Cum nici această
explicaţie nu îi va apărea, restrospectiv, simplă şi cum
autorul nu are răbdarea şi timpul necesar să scrie un lung eseu pe
această temă, Sesto Pals va tăia nodul gordian: „La întrebarea
despre timp nu pot să răspund într-un mod rezonabil deoarece
una e timpul care face să rugineascã oţelul tare şi lasă
aurul moale în pace, şi alta e «timpul creaţiei
artistice». Mai corect ar fi să vorbim despre «creaţia
artistică a timpului», creaţie care caută să i se opună
(timpului), fie ca aurul, fie ca oţelul; aurul însă, dacă nu
este influenţat de trecerea timpului, nici nu-l influenţează pe
acesta“. Ar fi înţeles cititorul mai uşor acest răspuns?
Poate, dacă autorul ar fi adăugat aici constatarea că orice
tentativă a artistului de a se opune timpului „obiectiv“ implică
o exteriorizare a acestuia, or o asemenea afirmaţie duce la
dispariţia artistului în (sau prin) propria sa exteriorizare.
Nu a făcut-o însă aici; pe o pagină ataşată acestei schiţe
de răspuns, găsim totuşi următoarea remarcă: „Ce rost are
întrebarea asupra timpului? Prin exteriorizare artistul se
afirmă dispărînd totodată în propria sa afirmare“.
Atît.
Una dintre
întrebările lui Har-Herescu era: „Vă amintiţi despre
avangarda artistică din România deceniilor 3-4? Ce vă spune
azi acea perioadă?“, întrebare incitantă, căci cine ar fi
putut depune o mai fidelă mărturie despre avangarda anilor treizeci
decît acest participant activ al ei? Iar ultima întrebare,
„Sînteţi la curent cu mişcarea literară actuală din
România? Dar cu literatura israeliană de expresie română?“,
stîrnea şi ea curiozitatea. Însă răspunsurile lui
Sesto Pals la aceste ultime două întrebări dezamăgesc:
„Întrebările 5 şi 6 nu intră în domeniul
preocupărilor mele“, scrie acesta şi precizează de îndată
că „în ceea ce priveşte punctul 6, nu sînt la curent
cu mişcarea literară actuală din România“. Dar în
legătură cu anii de avangardă, găsim într-una dintre
ciornele lui Sesto Pals o tentativă pe cît de frumoasă, pe
atît de subtilă: „Da , desigur că îmi amintesc. Îmi
amintesc chiar şi de mine. Ce îmi spune astăzi acea perioadă?
Îmi spune acelaşi lucru pe care mi-l spunea şi ieri. Pentru
mine, atunci ca şi azi, poezia este căutarea unei trăiri
transcendente, iar pictura, transcendenţa unei trăiri“.
Înainte de a
reproduce scrisoarea trimisă lui Har-Herescu la 9 septembrie 1993,
aş vrea să prezint cititorului o poezioară scrisă de Sesto Pals
tocmai în ziua în care primea scrisoarea de solicitare a
acestuia, 20 iulie (poetul îşi data rar poeziile, e
surprinzător că aceasta a fost datată): „Mi-e inima atît
de rea/ Îmi bate şi-i vorbesc per «ea»/ Şi
sufletul atît de trist/ Vorbind per «tu» cu el
exist/ Cu greul sînt mereu per «tu»/ Şi asta este
în esenţă/ Ce-a mai rămas din existenţă// Dar este încă
şi mai greu/ Să fii cu inima per «eu»/ Şi dacă eşti
ca din oţel/ Să fii cu sufletul per «el»/ Şi poţi să
ai şi un atu/ Cînd eşti cu eul tău, per «tu»“.
Iată deci, în
final, scrisoarea de răspuns a poetului:
„Stimate Domnule
Solo Har-Herescu,
Vă răspund la
scrisoarea dvs. din 20/7-93 (data poştei), dar asta nu cu intenţia
de a utiliza acest răspuns la interviul pe care-l proiectaţi şi
unde-mi puneţi întrebări despre probleme care, fără a-mi fi
străine, nu intră în sfera preocupărilor mele centrale şi
fiind mult prea generale, m-ar obliga să scriu o întreagă
lucrare filozofică despre acestea, lucru pentru care eu nu am timp,
iar dvs. nu aveţi spaţiu.
Vă mulţumesc
pentru urările dvs. de bine şi pentru aprecierea poeziei mele dinArgo, nr. 7.
La întrebarea
nr.1 („v-aţi dat la fund…“) etc.: Că m-am dat la fund nu e
exact: eu am trăit întotdeauna la fund, căutînd acolo
materia primă. De altfel, şi meseria pe care am studiat-o –
ingineria de mine – şi am practicat-o era tot subterană. Nu am
publicat numai în revista Argo. Cel mai mult am publicat înMele, revista editată de mult-regretatul poet Ştefan Baciu. Am mai
publicat uneori chiar şi în Izvoare, precum şi în
revista Don Quichotte, editată de regretatul poet Ion Caraion, la
Lausanne. Nu demult, Adevărul Literar din România mi-a
reprodus trei poezii din Mele.
La întrebarea
nr. 2: aţi ghicit că scriu. Am scris mai mult decît am
publicat şi asta de ani şi ani de zile. Aş putea spune, de o viaţă
întreagă. Aceasta se explică prin faptul că de scris scriu
sub impulsul unei solicitări interioare, e un dialog interior
necesar pentru mine. Atunci cînd sînt solicitat din afară
să trimit ceva spre publicare, trimit, dar nu-mi place să vin
nechemat. Cît despre revistele de limbă română din
Israel, de mult nu mi-au mai solicitat nimic, iar unele care mi-au
reprodus poezii din Mele nici măcar nu m-au înştiinţat de
asta.
La întrebarea
nr. 3: de ce poeziile mele îi merg cel mai mult la inimă
poetului Paul Păun şi dacă e vorba doar de o legatură nostalgică
etc. etc. ...trebuie să vă spun cu regret că această întrebare
nici nu o pot lua în considerare, ea prin esenţa ei trebuind
să fie adresată nu celuia despre care se vorbeşte, ci celui care
vorbeşte. Nu vă pot răspunde eu de ce poetul Paul Păun spune ce
spune despre mine.
În privinţa
întrebării a patra: timpul în scurgerea lui…,
referindu-mă la „«timpul creaţiei artistice», părerea
mea este că vreţi să spuneţi sau spuneţi fără să vreţi –
«creaţia artistică a vremii». Despre creaţia artistică
a vremii eu cred că este tot atît de zbuciumată ca şi
vremea. Secolul nostru a ajuns la descoperiri care au depăşit
gîndirea. Acest fenomen se reflectă şi în artă.
În ceea ce
priveşte punctul 5: mă întrebaţi dacă-mi amintesc de
perioada deceniilor 3-4 a secolului care apune, da, desigur că-mi
amintesc. Îmi amintesc chiar şi de mine. Ce îmi spune
azi acea perioadă, e acelaşi lucru pe care mi-l spunea şi ieri.Pentru mine atunci, ca şi azi, poezia este trăire transcendentă,
iar pictura – transcendenţa trăirii [s.m.].
La punctul 6: nu
sînt la curent cu mişcarea literară actuală din România,
iar în ceea ce priveşte literatura israeliană de expresie
română, citesc cu interes poeziile care apar în ziare şi
reviste, multe din ele fiind de reală inspiraţie poetică, în
frunte cu cele ale d-voastră.
Răspunsul la
scrisoarea dvs. a întîrziat, în bună parte din
cauza bolii de care am suferit în ultimul timp.
Vă urez sănătate,
succes şi Shana Tova (un An Nou Fericit),
Sesto Pals“.
P.S. În
prima parte a acestei intersecţii, publicată în numărul
trecut, s-a strecurat o greşeală. Numele de familie al poetului era
Şestopali şi de aici a derivat pseudonimul folosit de acesta de la
bun început, Şesto Pals. Ce-i drept, unii critici au folosit S
cu sedilă (Şesto, în loc de Sesto), dar autorul a iscălit
întotdeauna Sesto Pals.
Columbia, 29
octombrie 2011
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters