În ultimele trei săptămîni
am fost mai tot timpul pe drumuri. De aceea a şi întîrziat
„Intersecţia“ trecută. În zborurile de lungă durată,
călătorului îi stă bine cu cartea. Înainte de a pleca
din Columbia, mi-a sosit volumul dedicat lui Cioran, de la Editura
L’Herne, o carte de aproape 500 de pagini. Tocmai bună pentru un
zbor transatlantic.
Şi acest volum – la fel ca acela al
Alexandrei Lavastine, în urmă cu cîţiva ani – a
stîrnit vîlvă în Franţa. „Le scandal Cioran“
se intitula recenzia din Le Point. În paralel cu această
lucrare comemorativă – care conţine contribuţii foarte variate,
de la cele ale unor cioranieni români bine-cunoscuţi şi pînă
la nume surprinzătoare în acest context, precum acelea ale lui
Edward Saïd sau Peter Sloterdijk –, a apărut şi o versiune
franceză completă a Schimbării la faţă a României.
Împreună cu traducerea articolelor trimise între 1933 şi
1935 de la Berlin, textele publicate dezvăluie cititorului familiar
doar cu opera franceză a lui Cioran un angajament politic de
dreapta, de un extremism greu de imaginat.
La aterizarea la Tel Aviv, ajunsesem cu
lectura tocmai la întrebarea prin care-şi exprima ezitarea un
profesor de la Columbia University („Mais que faisait-il d’autre
qu’y répercuter les effluves criminels qui circulaient dans
la Nouvelle Allemagne en marche vers son propre destin?“), şi cu
ea am rămas pe durata întregului meu sejur în Israel. Să
fi fost doar atît? Nu ştiu dacă Sylvère Lotringer a
citit cu atenţie şi articolele despre România („Adamismul
românesc“, printre ele) trimise de Cioran la Vremea, în
ianuarie şi februarie 1935; concluzia sa – „c’est le moment le
plus épileptique de Cioran“ – îmi pare nu doar
incompletă sau parţială, ci pur şi simplu eronată.
În Israel, lucrînd la o
antologie Sesto Pals (care va cuprinde, alături de cîteva
poeme, şi texte filozofice şi patru „dialoguri“ extrem de
interesante, scrise în stil kafkian-ionescian, aşternute toate
pe hîrtie în perioada de „destindere“ dintre 1967 şi
1969), mă gîndeam mereu la cît de diferit au trăit cei
doi anii ’30 ai secolului trecut: Cioran voia o schimbare radicală
a colectivului românesc, pentru a se putea reîntrupa cu o
nouă faţă şi a renaşte înzestrat cu un nou spirit, în
timp ce Sesto Pals era pur şi simplu în căutarea unei
identităţi alternative, după ce renunţase, forţat de
împrejurări, la aceea de poet avangardist/suprarealist. Cît
de îndepărtate erau cele două destine, determinate totuşi de
aceleaşi evenimente!
Tot în Israel, am vizitat-o, la
Kfar Saba, pe Monique Jutrin, întemeietoarea Societăţii de
Studii „Benjamin Fondane“, editor al Caietelor Fondane, care apar
cu regularitate de mai bine de zece ani. În octombrie, revista
Cahiers Fondane va avea onoarea de a fi prezentată şi discutată în
zilele faimosului Salon de la Revue. De asemenea, o mare expoziţie
dedicată poetului şi filozofului B. Fundoianu/Benjamin Fondane e
prevăzută să aibă loc la Mémorial de la Shoah din Paris,
în ultimul trimestru al anului. Din vorbă-n vorbă, am ajuns
la activităţile fondaniene din România, încremenite
oarecum în proiect în urma disputelor legate de
iniţiativa „Restitutio Benjamin Fondane“. E tristă această
stagnare, dar şi mai tristă îmi pare a fi virulenţa
discuţiilor stîrnite de dezacordul cu privire la modalităţile
de publicare a textelor fondaniene. Tonul extrem de agresiv, presărat
uneori cu imprecaţii şi cu acuzaţii la adresa celui perceput ca
fiind rivalul absolut (Mircea Martin), de o violenţă verbală de
neimaginat la o personalitate de talia lui Mihai Şora, a creat o
situaţie în care dialogul raţional şi înţelegerea
bazată pe principiile bunului-simţ s-au dovedit a fi imposibile.
Partea cea mai tristă este că, aflat la mijloc, între cei doi
prieteni angajaţi în această dispută amară, i-am pierdut,
poate, pe amîndoi.
Marea Mediterană rămîne
albastră, în acest colţ de răsărit al ei, orice s-ar
întîmpla pe continentele din jur, în aer sau pe
pămînt. În ciuda poluării excesive, a războaielor, a
nebuniei politice, Mediterana este – ca şi pe vremea războiului
Troiei şi a voiajului fără de sfîrşit al lui Ulise, înapoi
spre Ithaca (şi, apoi, spre strîmtorile Gibraltarului şi
dincolo de ele) – marea tuturor miracolelor promise sau ascunse
privirii. Bucuria simplă de a sta pe malul mării şi de a privi
pierdut valurile, care transformă apa din albastră în
verzuie, reprezintă de fiecare dată zenitul vizitei mele, momentul
de maximă bucurie. De cînd prietenul meu Piero Boitani, care a
scris o splendidă carte, intitulată Sulle orme di Ulisse, mi-a
descris planul său de a scrie despre o ipotetică întîlnire
între eroul Odiseei şi patriarhul Avraam, de fiecare dată
cînd mă aflu pe malul mării mă gîndesc cum aş descrie
eu întîlnirea. Să fi văzut Avraam marea? În lunga
sa călătorie, din Ur şi pînă în Ţara Sfîntă,
trebuie s-o fi întîlnit; dar ar fi putut el să vadă
aceeaşi mare pe care o văzuse şi o cunoscuse Ulise? S-a vorbit şi
s-a scris mult despre Atena şi Ierusalim, despre spiritul grec, care
a născut filozofia, şi cel ebraic, care a adus Biblia. Lev Şestov
spunea că lumea creştină, aşa cum a fost ea (re)cunoscută după
Niceea, s-a născut din altoirea spiritului Vechiului Testament cu
acela al filozofiei socratice.
Un alt volum, care m-a însoţit
de-a lungul şederii în Ţara Sfîntă, a fost revista
Europe, dedicată în luna aprilie, parţial, filozofului rus
mai sus pomenit. În ianuarie sau februarie, o revistă italiană
de prestigiu, Humanitas, i-a dedicat şi ea un număr special lui
Şestov; de ce revine acest mare iconoclast în atenţia
publicului? Poate fiindcă sîntem gata astăzi, mai mult decît
oricînd, să ne întrebăm dacă ne stă într-adevăr
în putinţă să găsim acea „a doua dimensiune a gîndirii“
menită să ne scoată la liman. Poate fiindcă, obosiţi să ne
războim mereu cu dificultăţiile unei lumi din ce în ce mai
de neînţeles, căutăm o alternativă ancorată în
negarea radicală a tot ceea ce ne-a fost dat. Şestov le pare foarte
actual atît celor care vor să reconsidere gîndirea
raţională, cît şi celor care caută cu febrilitate credinţa,
dar nu pe aceea închegată în forme rigide şi învechite,
ci una deschisă, neînrobită instituţiilor şi cazuisticii.
M-am întors prea tîrziu la
Columbia, duminica trecută, prea obosit pentru a putea scrie o
„Intersecţie“ şi a o trimite la timp. Săptămîna care a
trecut a fost plină de activităţi de recuperare şi n-am avut timp
să mă concentrez asupra unui subiect „serios“. De aceea acest
„potpuriu“. Îmi cer scuze. Şi sper că cititorul se va
gîndi mai degrabă la conotaţia benignă, veselă chiar, a
cuvîntului decît la sensul său etimologic.
Columbia, 17 mai 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters