OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incerc sa fiu optimist si, in acelasi timp, relevant, ceea ce nu este usor pentru un observator cultural in Romania anului 2005. Scrisorile pe care le primesc de la prieteni par a-mi confirma suspiciunea ca singurul subiect care intereseaza astazi cu adevarat este politicul. Si nu un politic abstract, ci, dimpotriva, unul foarte concret, cel care are – sau pare a avea – o incidenta directa asupra economicului. Un fel de primum vivere deinde filosofari, adaptat vremurilor noastre. Cultura pare a fi un lux pe care multi nu pot sa si-l permita. Nu este vorba de costul biletelor de teatru, de carti sau de CD-uri, ci de starea de spirit necesara pentru a reflecta asupra actului cultural si a semnificatiilor sale. In acest context, a fi optimist inseamna sa crezi ca aceasta activitate joaca un rol important in viata cotidiana.

Pe termen lung, o necesitate vitala chiar. Va trebui deci sa facem un efort. E adevarat, retorica sacrificiului a fost demonetizata in perioada „tranzitiei“, dar, in acelasi timp, trebuie sa recunoastem adevarul (banalei) observatii ca nu se poate construi pe ruine fara a investi (sacrifica?) in curatarea terenului si pregatirea unor noi fundatii. Si aici intervine „culturalul“: pe de o parte, el ne va reaminti mereu ca trecutul este mai degraba o haina peticita cu crize de toate culorile decit un paradis pierdut. Pe de alta, in cadrul sau se produc dezbaterile si analizele critice care confera – nu intotdeauna, ce-i drept – cunostintelor noastre intelepciunea intelegerii a posteriori.

Dificultatea consta in depasirea prezentului. Kafka, obosit dupa o lunga plimbare pe strazile pustii ale unui oras cufundat in somnolenta unei dupa-amieze de duminica, se intorcea acasa si nota in jurnalul sau: „o zi de luni plina de promisiuni ne asteapta, dar pentru a ajunge la ea trebuie sa strabatem aceasta nesfirsita duminica...“. B. Fondane relua aceasta observatie si o preschimba in titlul ultimului sau eseu filozofic scris la Paris, inainte de arestarea sa in martie 1944 – Le lundi existentiel et le dimanche de l’histoire. Prezentul, cotidianul, „duminica istoriei“ sint dificile: in realitatea Romaniei de astazi este greu sa ceri unor generatii frustrate de trecutul istoric recent (sau mai putin recent) sa fie intelegatoare, sa continue a suferi in numele unor idealuri, al unui viitor mai bun; cit de des au fost inselati oamenii in numele acestui iluzoriu viitor stralucit, cit de amara a fost dezamagirea ultimelor generatii. De aceea, nu sa cerem va trebui, ci sa convingem. Aceasta ar trebui sa fie una din marile schimbari in discursul nostru intelectual: trecerea de la impunerea prin demonstratie a unor „adevaruri“ la argumente si la convingere.

Trebuie sa ne amintim mereu ca discutia pe care o purtam tine mai curind de domeniul doxei decit de acela al lui episteme. Mi se va replica poate ca si argumentarea presupune axiome si, odata axiomele acceptate, drumul spre demonstratie este deschis: nu voi incerca sa intru intr-o discutie filozofica in acest cadru restrins. Important este sa retinem aici doar faptul ca aceasta „a doua cale“ este una care permite adaptabilitate maxima la conditii mereu schimbatoare si un proces de auto-formare (si re-formare) „in mers“ a ideilor pe care le vehiculam. Se vorbeste mult despre „societatea civila“ si importanta ei in crearea si mentinerea unui sistem deschis, liberal-democratic. Dar societatea civila trebuie sa aiba o structura, un program, o viziune si, mai mult decit orice, capacitatea de a le implini. Cultura, in sensul cel mai general al cuvintului, este vehicolul, dar, in acelasi timp, si continutul acestui mesaj codificat al societatii civile. Daca ar fi sa-l credem pe Francis Fukuyama, liberalismul a invins si traim in noua si mirabila lume a „istoriei incremenite“. Ar fi bine sa fie asa: in acest caz, Romania si toate tarile din Est ar avea tot timpul sa-si formeze societatile civile dupa tipare deja existente.

Dar lucrurile nu sint nici pe departe atit de linistite. Constatarea trepidatiilor din jur este prea evidenta pentru a necesita cine stie ce seismografe sofisticate. Natura fluctuatiilor este insa mult mai complexa decit ar parea, iar tehnicile care duc la identificarea, intelegerea si, mai ales, contracararea sau folosirea efectelor lor sint inca de inventat. A trece peste primul obstacol al crizei provocate de constatarea contradictiei dintre entuziasmele induse de o societate deschisa si limitatiile impuse de structurile ei concrete este doar inceputul unui lung proces. Marea dificultate – si aici intelectualii romani se afla pe aceeasi creasta de val cu toti ceilalti – este cea legata de crearea unei constructii intelectuale (am fost tentat sa scriu ideologii) pentru noua societate civila, structura care va trebui sa puna in acord dezideratele unei societati democratice cu tendinte si forte care, in ciuda faptului ca sint generate din interior, par a fi in contradictie cu caracterul ei deschis. Ma refer, printre altele, la problemele puse de noile tehnologii, de o tehnocratie din ce in ce mai vizibila si mai autoritara, si de efectele acestora asupra structurilor sociale (si prin aceasta asupra vietii de zi cu zi a individului).

Cineva trebuie sa ne deschida ochii, si eu nu voi merge atit de departe incit sa sustin ca „specialistii“ nu o vor face fiindca ei nu au nici un interes. Poate ca nu o vor face, fiindca nu sint constienti ca ar trebui sa o faca; poate fiindca nu stiu cum sa o faca. De aceea, va trebui sa se afirme din ce in ce mai mult un tip de intelectual care va fi capabil sa inteleaga un discurs foarte specializat (fara a fi totusi un specialist, per se) si, in acelasi timp, sa-l vehiculeze intr-un cadru complex, interdisciplinar (nu, nu ma refer la „noul diletantism“ propus acum mai bine de optzeci de ani de Mircea Eliade!). Atitudinea sa nu va fi aceea a unui neo-ludist care sa propovaduiasca distrugerea noului, nici a unui resemnat care sa ne predice in mod subtil evanghelia Marelui Observator fara de care sintem pierduti intr-o lume dominata de tehnologii lipsite de suflet. Pentru a-l intelege si pentru a colabora cu acest intelectual/observator cultural, va trebui sa ne gasim la acelasi nivel de intelegere. Ceea ce nu va fi usor.

Alternativa insa o cunoastem: servilismul (neputinta?) intelectualilor fata de ismele celei de a doua jumatati a secolului XX a condus la multe absurditati si nonsensuri cu aparenta savanta. E usor sa-i acuzam pe intelectualii americani de political correctness, dar nu trebuie sa uitam ca virusul a aparut in Europa. Cind, spre exemplu, Bruno Latour ne explica de ce o masina este comparabila cu un text, si deci o „semiotica a tehnologiei“ poate fi utilizata pentru a trata problemele puse de o societate super-tehnologizata, nu stiu daca trebuie sa rid sau sa pling. Poate nici una, nici alta; mai bine sa trecem mai departe si sa inventam ceva cu adevarat nou.