OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca am intrat in hora, stiam ca, mai devreme sau mai tirziu, va trebui sa joc. Mi-e greu sa citesc articolele publicate recent in legatura cu Institutul Cultural Roman si revista Cultura – atit in Observator cultural, cit si in alte reviste sau in presa cotidiana – si sa nu reactionez. Fidel ideii ca Observatorul cultural trebuie sa fie implicat in discutii polemice, dar, in acelasi timp, ghidat de „ideea-far“ a unui scepticism bine temperat, vreau sa fac citeva observatii, la rindul meu, pe aceasta tema.
In primul rind, discutia are doua obiecte diferite: Institutul si revista. Legate intre ele, desigur, dar totusi diferite.

Fiindca discutia in jurul Institutului este axata pe ideea „efortului de a construi institutii viabile“, cum explica doamna Musat in editorialul din 7 aprilie. Dar si pe definirea obiectivelor specifice ale Institutului, prezentate de noul presedinte al ICR, in interviul sau cu Ovidiu Simonca. Pe de alta parte, discutia in jurul revistei Cultura are ca tema centrala redefinirea ideii de revista culturala si a menirii sale in contextul contemporan, asa cum observa Sorin Adam Matei. Legatura intre cele doua discutii o constituie, in plan personal, presedintele Institutului, iar in cel general, decizia de a opri aparitia revistei Cultura. Cititorul atent va observa ca aproape toate articolele implicate in dezbatere, inclusiv interviul cu domnul Patapievici, pot fi definite in jurul acestor „coordonate“.

As vrea doar sa adaug ca, in discutia despre ICR, greutatea specifica a unor considerente politice si istorice este poate mai mare sau, in orice caz, calitativ diferita fata de cazul revistei Cultura. Cind H.-R. Patapievici explica primul dintre cele trei obiective esentiale ale Institutului aflat sub conducerea domniei sale, si anume „asistenta culturala identitara“, lucrurile sint clare si argumentele solide. Tocmai dimensiunile politice si istorice implicate fac argumentatia clara. Din aceste premise urmeaza, in modul cel mai logic, corolarul rolului de „multiplicator al culturii“, mai curind decit acela al unui „generator“ al ei.

Celelalte doua obiective – „parteneriatul“ si soarta institutelor din strainatate – au, de asemenea, o componenta politica, poate mai putin vizibila, dar importanta, totusi. De aceea mi se pare ca, in loc de a proceda prin atacuri la persoana, va fi mai eficace sa transferam dezbaterea
intr-un sistem de referinta nou, in care politicul este integrat in discursul despre cultura intr-un fel care sa permita discutia. Exista mai multe posibilitati decit simpla dihotomie „stinga-dreapta“, iar „bifurcatiile“ atitudinilor posibile depind de conditiile initiale specifice sistemului in care se poarta discutia. Adica Romania secolului al XXI-lea.

Dar sa ne intoarcem la cultura si la Cultura. Interventiile lui Sorin Adam Matei si ale lui Adrian-Paul Iliescu readuc in discutie problema relatiilor intre „grupurile de prestigiu“, elite si practica actului cultural. Cele doua prezentari se completeaza si ar trebui citite impreuna cu excelentele articole pe aceasta tema publicate de cei doi autori in Cultura in decursul anului 2005. In interventia sa, Sorin Adam Matei depaseste problematica dialecticii cultura-elita prin punerea in discutie a unei noi definitii a informatiei culturale: „Publicul de cultura din secolul al XXI-lea s…t este unul de masa, care trebuie abordat cu mijloace adecvate“. Presupunind ca stim ce inseamna „public de masa“, intrebarea este care sint mijloacele de abordare adecvate? Se pare ca, printre altele, acestea sint „coborirea de pe piedestalul «culturii» in viltoarea pietei si a biograficului“.

Doamna Rodica Zane sugereaza „deschiderea granitelor culturale si decanonizarea singularului hegemonic“. Claude Karnoouch recomanda lecturi mai intense din Z¡iz¡ek, Baudrillard, Virilio si Sloterdijk celor care vor sa practice gindirea deschisa si disponibila. Nu e destul doar sa informezi. Comentariul filozofic – mai cu seama cel tendentios – este ineficient, daca scopul este de a incita la reflectie si a incuraja o gindire independenta. Si, in cele mai multe cazuri, el este plictisitor. Polemicile obscure, restrinse doar la un „grup“, sint meschine. Dar reportajul de problema, profilul biografic si cronica de informare in absenta unei reale autoritati intelectuale a autorului, pot usor deveni birfa intelectuala sau „bullshit“ – in sensul tare definit de Frankfurt (vezi „intersectia“ precedenta). Sa nu uitam ca unele experiente au fost deja facute in alte parti. Tocmai acesta este avantajul intelectualului roman de astazi. Daca deschide bine ochii, isi poate alege umerii pe care sa se catere si, in felul acesta, sa vada mai departe.
Pericolul „inchiderii mintilor“, cum il definea Alain Bloom, nu exista doar intr-o cultura infeudata fie ideologiilor, fie grupurilor de prestigiu. Eu vad marele pericol in incapacitatea „publicului de cultura“, a „intelectualilor cu situatii materiale bune“ – cumparatorii potentiali de reviste culturale independente – de a intelege informatia culturala.

Un autor mai putin cunoscut decit A. Bloom, dar nu mai putin interesant, Paul Fussel a publicat la inceputul anilor ’90 o carte intitulata BAD or the Dumbing of America. Conceptul de BAD cu majuscula, spre deosebire de bad, este definit de autor in felul urmator: „BAD s…t is strictly a phenomenon of the age of hype s…t to achieve real BAD, you have to have the widest possible gap between what is said about a thing and what the thing actually is“.
Trebuia Cultura sa-si inceteze aparitia la ICR? Doamna Musat a expus in editorialul mentionat situatia paradoxala a Institutului: desfiintarea revistei contravine legii de functionare, asa cum exista ea astazi; ea a fost executata insa astazi in virtutea unui statut care va fi schimbat (si, astfel, va face „legala“ desfiintarea) doar… miine. Domnul Patapievici a incercat sa rezolve – in interviul sau – paradoxul printr-o combinatie de argumente economice si „functionale“. Fiecare are probabil dreptate in felul sau: cind, insa, citesc in rindurile fostilor colaboratori ai revistei tristetea si dezamagirea atit de profunda si de amara provocata de disparitia ei, inteleg – „simt“ e poate mai bine zis – diferenta intre a gindi cultura si a o trai.

Columbia, 14 aprilie 2005