OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce-i drept, mă străduiesc să scriu rece şi detaşat. Părerea mea este că aceasta este singura modalitate prin care se poate realiza un dialog care se vrea intelectual; păruiala în plină zi, răfuielile în piaţa publică şi lichidările de conturi sînt poate legitime într-un anumit context, dar ele nu se pot substitui discursului intelectual, nu au voie să înlocuiască discuţia pe care intelectualul o poartă cu societatea civilă.

 

Nu scriu chiar de pe lună, dar scriu de departe. Mărturisesc că de la bun început am avut îndoieli în legătură cu sensul unei implicări de la distanţă: pe de o parte, e greu să urmăreşti evenimentele şi să desluşeşti detaliile şi implicaţiile lor. Pe de alta, lipseşte, într-o implicare de la distanţă, dimensiunea responsabilităţii. Există totuşi avantajul posibilităţii de a pune lucrurile în perspectivă. În România, discuţiile sînt purtate mai întotdeauna aproape de punctul de fierbere; răceala şi detaşarea pot juca rolul unei supape de siguranţă, permiţînd acel cum grano salis cu care trebuie să primim argumentele, cel puţin în prima fază a abordării oricărei polemici.

 

Peisajul intelectual românesc pare, văzut de departe, alcătuit din grupuri aparent bine definite, încremenite în tipare rigide, solide ca stînca. Distingem intelectuali care aparţin „brigadei“ anticomuniste şi pe cei care li se împotrivesc. Un grup s-a autoconstituit, după unii, într-o „boierime a minţii“, un altul se bate cu înverşunare împotriva acestuia. Există „purişti“ care vor să se întoarcă la sursele dacice şi/sau ortodoxe ale neamului şi, în opoziţie cu aceştia, se află intelectualii liberali care îmbrăţişează valorile decadente ale modernismului occidental sau chiar, doamne-fereşte!, neomarxisme voalate. Există, în sfîrşit, intelectualii preşedintelui şi intelectualii preşedintelui de consiliu. Odată ce această geografie este înţeleasă, nu ne mai rămîne decît să decidem în care provincie ne plasăm interlocutorul; apăsăm apoi pe butonul retoricii şi l-am desfiinţat. „L-am desfiinţat“, am spus? De ce voi fi folosit această sintagmă? M-am dat oare de gol? Nu. Nu e vorba de un lapsus calami, ci de încercarea de a preciza prin acest „joc secund“ ceea ce îmi pare a fi corolarul acestei încremeniri în schematic: tendinţa de a transforma orice discuţie intelectuală într-o răfuială al cărei scop final este, dacă se poate, discreditarea totală a preopinentului.

 

Îmi închipui că mulţi cred că poate ar trebui să „iau şi eu o poziţie“, cum se spunea pe vremuri. Să mă integrez în geografia descrisă mai sus. Nu pot. Nu vreau. Cînd am crezut, cu mulţi ani în urmă, că, în contextul discuţiei despre Sebastian, Gabriel Liiceanu a fost ipocrit, am spus-o în mod răspicat. Cînd am găsit discursul naţionalist al domnului Dan C. Mihăilescu sau pe acela al lui Mircea Mihăieş vulgare, am spus-o fără ezitare. Dacă aş avea timpul necesar, aş vrea să discut gradul de realitate al conceptului de „boieri ai minţii“ în general şi, în România, în particular şi dacă trebuie să-i repudiem in totto pe intelectualii care au colaborat cu regimul comunist, în diversele sale întrupări. Aş vrea, de asemenea, să explic pe îndelete faptul că, odată înţeleasă deosebirea dintre noţiunea de intelectual public şi aceea a intelectualului-profet sau a intelectualului-scrib, poţi să-l apreciezi pe cutare în calitatea sa de cronicar sportiv, fără a simţi nevoia de a-l demoniza în calitatea de purtător de cuvînt al puterii.

 

Nici un intelectual nu poate fi liber în mod absolut. Undeva, într-un mod mai mult sau mai puţin vizibil, firele ascunse ale păianjenului puterii ne dibuiesc. Intelectualul care îndeplineşte o funcţie – de stat sau într-o instituţie privată, fie ea universitate sau instituţie culturală – este legat, prin asemenea fire mai mult sau mai puţin vizibile, de putere, de sursele ei financiare, de politică. Dacă faptul este cunoscut publicului, intelectualul „angajat“ astfel nu are dreptul de a se simţi jignit atunci cînd este suspectat de parti-pris. Misiunea sa, deloc uşoară, va fi aceea de a încerca să convingă publicul că, în ciuda legăturilor sale cu establishmentul, el rămîne capabil de o judecată independentă. Aici cred că se află punctul nevralgic al discuţiei noastre: în ciuda teoriilor determinismului social, de la Marx şi pînă la ultimul epigon postmodern al neomarxismelor vădite sau ascunse, intelectualul poate fi onest dacă vrea şi dacă are tăria de caracter necesară. Că sabia nu taie capul plecat e un adevăr banal şi valabil poate întotdeauna (de aceea e banal!), dar uneori şi capul ridicat supravieţuieşte. Conştiinţa nefericită a intelectualului reprezintă o enormă sursă internă de energie. Ceea ce nu am reuşit încă să înţeleg este mecanismul intern care face posibilă buna-credinţă.