OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anul acesta, sarbatorile de Pasti au cazut tirziu si parca si primavara a intirziat sa-si faca aparitia la Ierusalim. De obicei, in a doua jumatate a lui aprilie incepe sa se simta adierea verii, iar la inceputul lui mai poti sa-ti ingropi deja umbrela. De obicei. Nu insa si anul acesta. Acum e frig la Ierusalim, cerul e acoperit, vintul suiera neintrerupt si, minunea minunilor, din cind in cind ploua.
La micul teatru gazduit de un fost han turcesc renovat, nu departe de zidurile orasului vechi (era singurul han din afara zidurilor in vremea ocupatiei otomane), se joaca Ionesco. Un fel de potpuriu bazat pe Cintareata cheala, Scaunele si fragmente din Rinocerii.

Spectacol teatral bun dar prea caricatural, prea burlesc si putin prea strident pentru a fi pe placul meu. Poate ar fi trebuit sa alegem alternativa, un concert-spectacol Rigoletto. Cladirea veche de piatra, mult mai primitoare decit enorma sala de concerte din palatul modern construit in anii saizeci chiar la intrarea in Ierusalim (unde este gazduit la fiecare doi ani si faimosul Tirg international al cartii), a determinat alegerea. Impreuna cu ploaia marunta care te impinge sa cauti adapost mai curind intr-un han turcesc decit intr-un enorm „lacas al culturii“.

Ierusalimul iese incet-incet, din torpoarea in care s-a instalat in ultimii ani. Turistii, speriati de violenta conflictului local, nu mai veneau nici macar cu ocazia marilor sarbatori. Si sarbatorile religioase nu lipsesc in orasul in care Zidul Plingerii, Moscheea lui Omar si Biserica Mormintului Sfint sint despartite, in inima orasului vechi, doar de citeva sute de pasi. Cind spun „orasul vechi“, ma refer la cel cucerit de David din miinile Iebusitilor acum trei mii de ani. Viata intelectuala parea sa se fi retras in interiorul zidurilor universitatii de pe muntele Scopus; puzderia de institute si institutii de studii iudaice sau biblice, raspindite pe toata intinderea orasului, erau incremenite in propria lor tacere. Tacere ortodoxa, catolica, protestanta, iudaica sau musulmana. Acum insa, orasul pare a se redestepta. La Universitate, directoarea casei de oaspeti imi spunea cu un zimbet satisfacut ca pina la sfirsitul lui august nu mai au nici o disponibilitate. Prezenta lui Ionesco si a lui Verdi erau semne bune, totusi.
Daca stau sa ma gindesc bine, Ierusalimul apare mai intotdeauna invesmintat intr-o mantie pictata in culori mai curind sumbre. Ma gindesc la Amos Oz in Michael, al meu sau la ciclul Lurian (in sase volume) al celui care a fost marele povestitor al Ierusalimului, David Shahar.

Si la cel mai mare dintre toti, Agnon, care a descris orasul de la inceputul secolului al douazecilea si pina la sfirsitul mandatului britanic, in mai toate romanele sale. Autori foarte diversi care au, totusi, ca numitor comun un Ierusalim auster si trist, risipit pe colinele sale, mult mai numeroase decit cele ale Romei. Un oras colorat in ciuda nuantelor oarecum terne, plin de viata in ciuda tristetii, dar, mai cu seama, saturat de istorii de neinchipuit si de un elan inspre infinit si transcendent aproape palpabil in consistenta si perenitatea sa.
Amos Oz este probabil autorul israelian cel mai bine cunoscut in Romania (a primit, zilele acestea, si prestigiosul premiu Goethe). Nu demult, a aparut O poveste despre iubire si intuneric, un roman cvasi-autobiografic. Am vazut ca Lettre Internationale, in editia sa de primavara, publica un fragment. Probabil, in curind, va aparea traducerea integrala a cartii (daca nu cumva a aparut deja?). Ierusalimul in care a crescut autorul este unul din personajele sale principale.

As vrea sa pot sa scriu despre multi alti autori israelieni contemporani, putin cunoscuti cititorilor nostri, care au descris nu numai orasul, dar si ceea ce a reprezentat el pentru etosul national sau in drama personala a fiecaruia, in mod direct sau indirect. Fiindca si atunci cind un autor israelian este identificat mai degraba cu Tel Aviv-ul, cum ar fi cazul poetului Natan Alterman, atmosfera locala este definita intotdeauna in raport cu cea a Ierusalimului. Tel Aviv-ul este tot ceea ce nu este Ierusalimul.
Un mare scriitor israelian (decedat recent) a fost si Moshe Shamir (nu era inrudit cu fostul prim-ministru Itzhak Shamir). In introducerea la un volumas de conversatii purtate cu scriitorul in anul 2002, era descris ca fiind „cel mai mare scriitor israelian in viata“. „Putini vor fi cei care vor contesta acest fapt“, constata autoritar prefatatorul, Meir Uziel. Am gasit cartea intr-o librarie in care ma adaposteam de vintul care ma insotea oriunde mergeam in zilele acestea.

Nu reuseam sa-l insel si sa ma debarasez de el, nici pe ulitele intortocheate ale orasului vechi, nici intre cladirile de piatra din sud-vestul nou-nout al orasului. Dar cum librariile si cafenelele nu lipsesc din orasul sfint, reuseam totusi sa-l pacalesc adesea si sa ies, la urma urmelor, invingator: o carte a lui Moshe Shamir aici, o interpretare psihanalitica a Ecleziastului acolo, ma faceau sa uit absenta primaverii, cel putin pina terminam sa-mi beau cafeaua. Sa revenim insa la autorul nostru. Scriu despre el pentru ca evolutia sa intelectuala si politica imi pare interesanta si in contextul romanesc. Shamir este considerat un scriitor de „dreapta“. (Ce-i drept, „dreapta“ si „stinga“ sint definite in Israel mai putin in sensul social-politic in care sint intelese in Romania si mai mult raportat la conflictul cu palestinienii si cu lumea araba inconjuratoare). In tineretea sa, insa, Shamir a fost membru al miscarii socialiste, traia in kibutz si a debutat in anii patruzeci in presa de stinga.

Era un amestec de Maiakovski si Gorki local (si nu era singurul!). In decursul anilor, a alunecat incet-incet, aproape pe nesimtite, asa cum aluneca placile tectonice, pina la punctul in care afirma ca „stinga inseamna sinucidere, Oslo inseamna sinucidere“ („Oslo“ se refera la tratativele purtate cu palestinienii, in urma carora, in 1994, miscarea lor de revendicare nationala a fost recunoscuta de catre guvernul israelian). Extrem de interesanta este pozitia lui in legatura cu relatia dintre cultura si politica. Intrebat, dupa ce a devenit membru al parlamentului (in 1977), daca activitatea politica il impiedica sa scrie, a raspuns: „m-a impiedicat, ma impiedica si ma va impiedica“. Cum a incercat Moshe Shamir sa rezolve dilema scriitorului „angajat“, vom vedea in „intersectia“ urmatoare.

Ierusalim, 6 mai 2005