OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu stiu de ce ma obsedeaza acest rind din Bacovia: afara e cald, ploaia – aici, la Ierusalim – este doar o stearsa amintire, iar preocuparile mele sint pline de „lumina“ si indreptate inspre teluri foarte concrete, departe de gindul „locuintelor lacustre“. Si totusi…
Poate fiindca am auzit atit de mult despre inundatiile care au facut ravagii in RomInia si in nordul Balcanilor. Poate fiindca un prieten mi-a povestit ca s-a intors coplesit de peisajele permeate de apa din Suedia. Cred ca intotdeauna efectul unui potop este traumatic si induce ginduri „cosmice“. Evenimentul este disproportionat prin magnitudinea lui coplesitoare, nu poti sa nu-ti imaginezi ca atita furie si atita distrugere s-au declansat pentru a ne pedepsi sau, cel putin, pentru a ne face constienti de ceva semnificativ.

Poate de coruptia celor care au furat materialele destinate digurilor, de prostia celor care le-au planificat fara sa se gindeasca sau de nepasarea celor care rostesc doar vorbe de circumstanta cu aceasta ocazie.
Observatorul, fie el si cultural (doar), nu poate ramine nepasator in fata unor asemenea dezastre; daca nu din alta pricina, cel putin din solidaritate. Calamitatile naturale, prin mediatizarea lor intensa, te imping inspre participare. Esti singur, alaturi de atitia oameni care, cu toate ca apar intotdeauna in grupuri compacte, sint si ei atit de singuri. Ceea ce putem face noi, observatorii culturali, este sa meditam asupra semnificatiei acestei interactiuni intre singuratatea noastra care ne impinge la reflectie si singuratatea disperata si muta – in planul reflectiei, nu in acela al protestului civic – a sinistratilor. Observatorul cultural poate da glas strigatului lor in acest spatiu alternativ in care el ramine mut.

Privind victimele potopurilor locale care s-au abatut peste mai toate regiunile RomIniei anul acesta, putem intelege mai bine si, mai cu seama, putem aseza mai bine in perspectiva idei si fapte care stirnesc uneori pina la paroxism interesul sau minia noastra. Desigur, nu vom inceta sa purtam discutii despre mizele culturale si rolul culturii in societatea pe care incercam sa o (re)facem sau sa condamnam excesele in plan politic si intelectual; vom continua sa ne intrebam daca mintea ii prefera pe „boieri“ sau pe „oieri“. Dar, in plina dezbatere, nu vom putea sa nu ne amintim mereu fetele incremenite de durerea pierderii care-i coplesea pe cei loviti de prapad; de furia retinuta cu greu de victimele neajutorate si lipsite de speranta de a obtine un ajutor adevarat, care sa mearga dincolo de o pomana oferita cu surle si fanfare. Va trebui sa ne reamintim mereu ca si intre saraci sint unii care sint mult mai saraci decit altii; ca discursul intelectual trebuie sa faca loc uneori intuitiei directe, perceptiei fara de intermediar a unor sentimente umane care nu sint descrise adecvat de concepte si argumente logice. Intr-un fel, obsevatorul cultural trebuie sa devina putin poet.

Cineva ar putea observa, in legatura cu cele scrise mai sus, ca fiecare isi are menirea sa, si un discurs de acest tip reprezinta doar un fel de „trairism