OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Filmul documentar Evanghelia lui Iuda, prezentat de National Geographic zilele acestea, nu putea sa apara la un moment mai potrivit. In pragul sarbatorilor de Paste, a fost adus in fata publicului un document despre a carui existenta se stia de mai bine de treizeci de ani (manuscrisul coptic a fost descoperit in Egipt, in 1978), dar care a fost descifrat doar recent, dupa ce a indurat indelungi avataruri, intre Egipt, Europa si Statele Unite.
Scris in acelasi dialect ca si documentele descoperite la Nag Hammadi, manuscrisul, care avea initial 62 de pagini din care au fost recuperate doar 26 (restul fiind vindute ca foi razlete unor colectionari, asa cum s-a intimplat si cu bibliile lui Gutemberg), a fost tradus probabil dupa un original grec.

Prin anul 180 (e.n), episcopul Ireneu il mentioneaza pentru prima oara, apoi, doua sute de ani mai tirziu, cipriotul Epiphanius il va ataca, nemultumit de faptul ca documentul gnostic il prezenta pe „Iuda tradatorul“ sub chipul unui apostol fidel, simplu executant al vointei lui Iisus; acesta, in dorinta de a se elibera de intruparea sa carnala pentru a transgresa o lume imperfecta si a se reuni cu un spirit superior, transcendental, il va fi rugat, dupa marturia Evangheliei lui Iuda, pe acesta din urma sa-l denunte autoritatilor.

Venirea, in noaptea cinei Pascale, la gradina de pe Muntele Maslinilor, nu a fost, asadar, rezultatul unei tradari, ci dimpotriva, al unui exces de fidelitate.
Aduce documentul revelatii noi? |l va disculpa el pe Iuda, al carui nume a devenit un sinonim al tradarii? Probabil ca nu. Interpretarile gnostice ale invataturilor lui Iisus si ale apostolilor sai au fost respinse in totalitatea lor de dogma crestina asa cum a fost ea consolidata in decursul primelor secole ale erei noastre. |n ciuda interogatiilor legate de episodul tradarii lui Iuda, pentru interpretii Noului Testament un document „extern“ ca acesta nu adauga si nu scade cu nimic din dificultatile logice si teologice ale problemei. |n afara hermeneuticii crestine de dupa Niceea, Evanghelia lui Iuda nu face altceva decit sa confirme ideea creatiei ratate de un demiurg imperfect. |n momentul in care Nazarineanul intelege natura iluziei monoteiste, el vrea sa se salveze prin abandonarea capcanei corporale care il leaga de aceasta lume de zgura.

Singura salvare era (sin)uciderea, iar metoda cea mai eficace era aceea de a lasa lucrurile in seama unor autoritati pe cit de lumesti, pe atit de ucigatoare. Iuda, discipol care nu e doar fidel, ci si singurul capabil sa inteleaga marele secret, devine un simplu instrument al acestei vointe de nestavilit de a transcende materia pentru a se reuni cu o esenta cu adevarat divina.
Ce ma uimeste acum, cind sint in apropierea gradinii Ghetsemani, pregatind in tacere, in lumina aceasta de o intensitate neobisnuita, modesta mea contributie la cina primei seri a saptaminii pascale, este constatarea adincimii la care poate ajunge uneori intuitia scriitorilor. Nu sint, probabil, singurul care, citind despre marea descoperire – si media a avut grija ca vestea sa se raspindeasca, toate cotidienele de la Haaretz, pina la International Herald Tribune continind articole lungi despre evenimentul promovat de National Geographic – s-a gindit la romanul lui Nikos Kazantzakis, Ultima tentatie a lui Isus Cristos.

Nu stiu cind a fost publicat romanul in original, dar traducerea engleza a aparut deja in 1960, cu mult inainte de descoperirea documentului in discutie. Versiunea gnostica a evenimentelor este perfect redata de autorul lui Zorba grecul; in romanul sau, lucrurile se intimpla la fel ca in Evanghelia lui Iuda: intii de toate, acesta este ales fiindca, dupa spusele lui Iisus insusi, „tu esti cel mai tare printre apostoli. Numai tu vei fi in stare sa intelegi; nu am spus nimic celorlalti, si nici nu o voi face. Ei sint prea slabi pentru a indura acest adevar“ (neavind versiunea in limba romana a cartii, traducerile din engleza imi apartin). Apoi, in valea Cedronului, Iisus ii explica discipolului sensul sacrificiului pascal: „Iuda, frate drag, eu sint cel care va muri... Nu plinge. Aceasta este singura iesire posibila. Pentru ca lumea sa poata fi salvata, eu, prin propria mea vointa, va trebui sa mor“ (s. m). Si-l va trimite nu mult dupa aceea sa aranjeze, nu tradarea, ci intilnirea din gradina Ghetsemani. |n cartea lui Kazantzakis si Maria Magdalena intuieste adevaratul sens al povestii; pentru ea, marele mister raminea insa „de ce te-a ales tocmai pe tine, Iuda Iscariotul?“.

Autorul grec este mai nuantat decit stramosul sau, autorul textului gnostic: lumea intreaga, insista Kazantzakis, va fi salvata de gestul celui care se va sacrifica pe cruce. Bulgakov, in a sa „evanghelie“ inclusa in Diavolul si Margareta, este mai „ortodox“, mai legat de textele Noului Testament. Borges este si el foarte interesant in acest context, dar la povestirea sa, Trei versiuni ale lui Iuda, va trebui sa revin cu alta ocazie. Cautind citatele de mai sus, am dat peste un alt fragment in carte, care mi s-a parut acum, recitindu-l, foarte aproape de temele abordate in ultimele „intersectii“. Suparat, Iisus il cearta pe Matei, care-l urmarea la tot pasul pentru a nota tot ce spunea |nvatatorul: „Eu nu vorbesc pentru ca tu sa scrii, Matei. Pe buna dreptate va numesc oamenii pe voi scribii, cocosi. Ca si acestia, voi credeti ca soarele nu va rasari fara cintatul vostru“. Daca auzim aici ecouri biblice, in fraza urmatoare autorul spune lucrurilor pe nume si pe limba sa: „Eu spun una, tu scrii alta, iar cititorii inteleg cu totul altceva! Eu spun: cruce, moarte, lumea de apoi, Dumnezeu... si voi, ce intelegeti voi? Fiecare isi descrie propria lui suferinta, propriile interese si dorinte in acesti termeni sacri, in timp ce cuvintele mele dispar, sufletul meu se pierde. Nu mai pot sa suport aceasta stare a lucrurilor!“.

Este scribul, interpretul, adevaratul intelectual un tradator, un rastalmacitor fara voie al adevarurilor pe care incearca sa le afirme? Este tradarea intelectualilor o fatalitate? La Ierusalim, privind chiparosii de pe Muntele Maslinilor – maslini au ramas putini sub cupolele aurite ale bisericii ortodoxe ruse – nu poti sa nu-ti pui aceste intrebari.
Sarbatori fericite!

Haifa-Ierusalim, 15 aprilie 2006