OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E foarte greu sa nu te lasi luat de val. in atmosfera care prevaleaza astazi in discursul public, efortul depus pentru a nu cadea prada tentatiei de a-ti improsca adversarii cu aceasta varianta a noroiului verbal numita „invectiva“ este enorm. Excesele unui discurs din ce in ce mai violent au devenit moneda curenta si aceasta stare de fapt este alarmanta, din doua motive (cel putin): intr-o atmosfera dominata de sunete stridente, nici o melodie nu mai este discernabila. Si apoi, acest vacarm permanent (am fost tentat sa scriu „aceasta neincetata cacofonie“!) impune – vrem, nu vrem – ideea ca traim intr-o lume dominata de ab-normal.

De o infinitate de anomalii care ne indeparteaza vazind cu ochii de orice norma de viata acceptabila. Din pacate, excesele verbale se extind si in domeniul realului: fie el politic sau de orice alta natura.
De unde vine nevoia asta de a da intotdeauna lovitura de gratie preopinentului? De unde teama ca, daca nu i-ai strapuns inima si nu i-ai sfisiat cadavrul in mii de bucati si bucatele si nu ai adus si vulturii care sa inghita ramasitele – si apoi nu i-ai ucis si pe acestia, just to be on the safe side –, nu ai realizat nimic? Ca exista multi nerusinati in clasa politica si multa nerusinare in discursul lor e adevarat, poate; ca ziaristica este inundata de parveniti si de semidocti, de fosti si prezenti colaboratori, e poate mai mult decit o simpla banuiala. S-ar putea sa fie chiar o stare de fapt. Ca, pentru a schimba ceva cu adevarat, trebuie sa spui lucrurilor pe nume este o certitudine. Fara doar si poate. Dar la ce bun invectiva, insulta, atacul la persoana, practicate de-a valma si intr-un mod excesiv?

Avea dreptate cineva cind ne reamintea ca integrarea Romaniei in comunitatea europeana depaseste dimensiunea economico-politica si ca cei care se impotrivesc acestui proces gresesc; dar era, oare, nevoie de „plusvaloarea“ argumentului ca unul dintre acesti dusmani ai integrarii s-a facut cunoscut mai cu seama ca… ziarist sportiv? inteleg ca trebuie sa fie discutata responsabilitatea celor care au colaborat cu totalitarismul de stinga pe plan ideologic in anii ’50, ’60, ’70 sau ’80, dar de ce sa nu acceptam ideea ca ceea ce conteaza cu adevarat este explicitarea si intelegerea mecanismelor colaborarii si a responsabilitatilor care decurg de aici, in plan moral? De ce, dupa o excelenta prezentare istorica, un discurs retoric bine construit si o critica, pe cit de ferma, pe atit de eleganta, o mare personalitate culturala romaneasca gaseste de cuviinta sa insinueze niste echivalente intre oameni care n-au nimic in comun in afara faptului ca scriu, uneori, la aceeasi gazeta sau ca s-a intimplat sa atace (in moduri extrem de diferite din punct de vedere intelectual) acelasi establishment cultural?

„Lupu-si schimba parul, dar naravul ba“, spune proverbul. Asa a fost presa dintotdeauna. Problema este insa ca astazi nu mai stim sa deosebim intre „par“ si „narav“. Aici se ascunde si marele pericol al gindirii cinice si al rationamentelor sofiste. Baudrillard, a carui plecare intru eternitate am deplins-o acum doar doua saptamini, a tras semnalul de alarma. Prin tentativa sa de a estompa pe cit se poate diferenta dintre fapt si imaginea sa, prin excesele sale in aceasta directie, ne-a impins sa meditam asupra acestor lucruri. Cind un razboi real este confundat cu imaginea sa, uitam sa ne intrebam ce se va intimpla cu orfanul din Irak sau cu mama soldatului american care nu se va mai intoarce niciodata la vatra. Se poate vorbi despre imaginarul care inlocuieste realul, se poate lansa chiar si ideea „imposibilitatii anului 2000“ (Baudrillard a afirmat ca anul 2000 nu va avea loc si ca tot ceea ce a urmat lui 1989 – nu se referea la perioada de tranzitie din Romania! – e lipsit de semnificatie, e mort). Ceea ce conteaza insa nu este un discurs care sa pulverizeze nonsensul unei asemenea idei, oricit ar fi el de stralucit, ci o meditatie calma asupra semnificatiei profunde a ideilor prezentate de autor.

Am gasit o asemenea discutie in cartea care insumeaza interviurile luate de Carlos Oliveira lui Peter Sloterdijk in urma cu citiva ani (Essai d’intoxication volontaire, Hachette, Paris, 2001). O recomand calduros, gasind-o reprezentativa pentru un discurs pe cit de ferm, pe atit de bine temperat.
Realitatea exista, ne confruntam zi de zi cu ea si multe din aspectele ei sint greu de suportat atit in concretul lor, cit si in semnificatiile lor in planul imaginarului. Vrem sa o schimbam, dar nu stim cum. Baudrillard spunea ca anul 2000 nu va avea loc fiindca am epuizat toate posibilitatile si in consecinta, motoarele istoriei s-au oprit. in Romania, ideea de schimbare radicala a fost discreditata de utopiile de dreapta si de stinga ale secolului trecut. insasi ideea de utopie a fost demonetizata. Realitatea concretului e materiala; imaginea sa este de domeniul spiritului (sintagma este demodata, stiu, o utilizez insa pentru a facilita intelegerea citatului care va urma).

Incapacitatea noastra de a deosebi realul de imaginea sa ne paralizeaza; ca si magarul lui Buridan, ezitind mereu intre claia de fin si gramajoara de orz, sintem amenintati sa murim de inanitie intelectuala (spirituala?). Sloterdijk ii spune lui Oliveira ca, in ciuda tentativei de a promova o gindire care submineaza o realitate „strimba“, Baudrillard greseste atunci cind anuleaza semnificatia oricarei tentative de a mai schimba ceva in lume, acum, dupa ce toate revolutiile au fost deja incercate: „car – spune Sloterdijk – la subversion sans perspective de révolution est une entreprise absurde“. Barbu Zevedei, filozoful uitat pe care l-am mentionat in Intersectia precedenta, scria, intr-un articol publicat intr-o vreme cind toate revolutiile mai pareau posibile: „intre om si om sta materia; o apropiere si o solidarizare a omului se face numai prin depasirea ei. Pentru aceasta se lupta spiritul. Deocamdata, el trece prin durerea creatiei“ (Spiritui et dolori sacrum, in revista Transilvania, anul 73, Nr. 7-8, 1942).

Cum se schimba esenta acestor chemari inspre o gindire pozitiva, odata tradusa in termeni postmoderni? intre om si om sta perceptia realitatii pe care o traim; o apropiere intre om si om se poate realiza, in ciuda unor perceptii diferite, doar daca vom reusi sa depasim aceasta bariera aparent de netrecut. Trebuie sa continuam sa voim depasirea si sa o gindim mereu. Cu ajutorul spiritului sau al inteligentei sau… oricum s-ar numi aceasta straveche facultate umana in traducere postmoderna.

Columbia, 18 martie 2007