OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am trimis recent spre publicare revistei clujene Apostrof citeva poeme scrise de o poeta japoneza, pe care le-am tradus in decursul anilor (impreuna cu autoarea), lucrind pe versiuni crude, transcrise in engleza de doamna Mariko Sumikura insasi. Versurile sint insotite de o scurta prezentare, in care m-am oprit asupra semnificatiei citorva teme care mi s-au parut deosebit de… „japoneze“. Evident, am tradus acest scurt chapeau in engleza si l-am trimis la Kyoto, impreuna cu poeziile (in limba romana).

Dupa multumirile de rigoare, poeta mi-a raspuns stinjenita – si asta intr-un mod cit se poate de „japonez“, deci foarte politicos si apologetic – ca intr-una din traducerile mele m-am inselat in ceea ce priveste sensul mesajului incifrat in poem: este vorba de o poezie scurta, scrisa insa intr-un stil neconventional (din punctul de vedere al formelor practicate in poezia japoneza clasica: nu haiku, tanka sau alta forma fixa), care se refera la reactia locuitorilor Hiroshimei fata de tragedia pe care au trait-o in acea zi de neuitat a lui august 1945. Iata textul ei in intregime: „In 1945/ Un ziarist japonez/ Dupa ce vazuse iadul pe pamint, a scris/ «In Hiroshima doar vulturii mai au drept de viata»/ In 2005/ Un copil/ Ridicindu-si uimit privirea dupa primii pasi facuti pe asfaltul fierbinte/ A zarit un porumbel atipit in caldura molatica a zilei/ Fii linistit dragul meu – Timpul aduce cu sine pacea.“

In comentariul meu remarcam ca poeta priveste cu o seninatate deloc occidentala verdictul istoriei; „nu, nicidecum“ – imi scrie autoarea (desigur nu in modul acesta nemijlocit si brutal; in general, japonezii nu folosesc in mod direct negativul la modul imperativ) – „nu ma refeream la resemnare, ci mai degraba la caracterul dirz, la rezistenta si abilitatea victimelor de a supravietui unei catastrofe aflate dincolo de imaginabil. Am tradus-o, deci, gresit pe Mariko Sumikura, asa cum il interpretasem gresit, probabil, si pe Kenzaburo Oe, dupa lectura cartii sale, Hiroshima Notes.

Sa fie vorba doar de o simpla neintelegere cauzata de lipsa de acces la subtilitatile textului in limba sa originala? Sau mai degraba ceea ce s-a petrecut de fapt nu a fost o „pierdere prin traducere“, ci o substituire subconstienta, o adevarata „tradare“ infaptuita – evident, fara voie – in actul transpunerii dintr-o limba intr-alta, ca rezultat al unei „proiectari“ a culturii occidentale a traducatorului in aceea a Orientului Indepartat? In discursul rostit cu ocazia acceptarii Premiului Nobel pentru literatura in 1994, Kenzaburo Oe a propus o explicatie posibila a fenomenului, care m-a pus totusi pe ginduri: etosul japonez este gresit interpretat in Vest, dar asta fiindca japonezii insisi se pierd intr-un interminabil discurs al ambiguitatii.

Prelegerea se intitula Japonia, ambiguitatea si eu insumi (publicata in Japan, the Ambiguous and Myself: The Nobel Prize Speech and Other Lectures, Tokyo, Kodansha International, 1994) si ideea sa centrala era urmatoarea: in timp ce Japonia apartine unei alte lumi (Oe spune adesea „lumii a treia“, dar eu prefer sa nu folosesc aceasta definitie care are o conotatie peiorativa si oarecum negativa in context), ea s-a comportat si se comporta mereu ca si cum ar fi o tara dominata de valorile Occidentului: „what I call Japan’s «ambiguity» in this lecture is a kind of chronic disease that has been prevalent throughout the modern age“.
In mesajul ei, Sumikura San mentiona cuvintul „resilience“; „I wanted to talk about the resilience of these people facing utter distruction“, scria, contestind politicos, dar insistent, interpretarea mea. Mi s-a parut ca intrevad aici o „rezonanta“ cu Oe care, in acelasi discurs Nobel, referindu-se la situatia disperata a Japoniei postbelice, spunea: „at the nadir of the postwar poverty, we found a resilience to endure it, never losing our hope of recovery“ (sublinierea mea in ambele citate).

Aceasta „indirjire“, aceasta incapatinare intru supravietuire insotita de speranta in salvare, in vesnic posibila iesire din orice situatie, fie ea oricit de disperata, este caracteristica Japoniei care face parte din „lumea a treia“. „Daca am fi fost cu adevarat occidentali, am fi suportat totul cu resemnare si am fi actionat cu tenacitate, dar fara speranta sau optimism“, pare a spune scriitorul. Si, supus aceleiasi logici, la fel a gindit si traducatorul tradator.
Implica oare ceea ce am numit mai sus incapatinarea intru supravietuire si iertarea? De asta data rolurile par a se inversa: Vestul este mai aproape de acest din urma concept decit Extremul Orient: occidentalii, educati de inteleptii Greciei antice si de scrierile biblice, ar fi mai inclinati sa-si ierte adversarii decit nepotii samurailor. Si totusi, am fost intotdeauna uimit sa observ, in decursul vizitelor mele, o deschidere totala a japonezilor fata de straini. O intelegere, putin condescendenta, ce-i drept, dar plina de bunavointa, transpare intotdeauna in intilnirile lor cu gaijinii.

O „fata palida“ poate fi usor confundata cu aceea a unui concetatean al pilotului care a lansat bomba de la Hiroshima, si totusi, nici un european sau american nu va simti vreodata urma unui resentiment in contactele sale cu localnicii. Cred ca acest concept al lui resilience, implica daca nu iertarea, cel putin resemnarea stoica. Nu orice tip de resemnare faciliteaza, cred eu, efortul psihologic enorm implicat intr-o activitate de reconstructie totala, de re-facere radicala, de revenire din adincimile insondabile ale abisului, atit in plan individual cit si in acela al colectivitatii. Or, resemnarea stoica pare a fi o valoare care s-a estompat (daca nu a disparut chiar cu totul) in civilizatia Vestului, dar care a aparut in mod paradoxal (sau poate mai potrivit ar fi sa spunem a re-aparut), in acea parte a Orientului care a cunoscut buddhismul in (mai) toate variantele sale.
Poate ca zicala „traduttore-traditore“ reprezinta o constatare banala (sau chiar triviala). Totusi, s-ar putea ca tradarea, chiar daca inevitabila, sa-si aiba rostul ei. Oricum ar sta lucrurile, raminem insa cu intrebarea „pe cine tradeaza, in cele din urma, traducatorul?“
Columbia, 7 decembrie 2007