OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cititorul este poate mai familiarizat cu manifestele avangardelor literare şi artistice ale Primului Război Mondial şi ale Interbelicului. Futuriştii, constructiviştii, dadaiştii, suprarealiştii şi, în general, toate „-ismele“ secolului trecut au practicat intens manifestul. Dacă la prima impresie sîntem tentaţi să asociem manifestul entuziasmului inerent spiritului latin – Renato Poggioli, în deja clasica sa lucrare Teoria avangardei, avansa ideea că avangarda şi manifestările sale extreme sînt caracteristice limbilor şi culturilor neolatine –, o privire atentă va descoperi că manifestul sau discursul-manifest este uşor de identificat în retorica (şi în practica) intelectualului public.

 

Acest discurs poate deveni uneori violent: în anii Primului Război Mondial, pictorul şi scriitorul Wyndham Lewis, inventatorul „vorticismului“ (împreună cu Ezra Pound şi cu Gaudier-Brzeska), publica la Londra o revistă (la fel de efemeră şi ea; au văzut lumina tiparului doar două numere) intitulată… Blast, în care apăreau două manifeste. Primul conţinea o listă de „binecuvîntări“ şi de „blesteme“ (Blessings and Blastings), idei tranşante în legătură cu ceea ce este de valoare, demn de a fi urmat sau de a fi refuzat în modul cel mai categoric. După o altă listă care cuprindea interjecţii „vorticiste“, de genul „Our Vortex is proud of its polished sides… Our Vortex is white and abstract with his red-hot swiftness“ etc., cel de-al doilea manifest cuprindea un număr de aforisme care afirmau necesitatea imperativă a unei arte (literaturi) integrate în spaţiul şi în timpul lor şi discuta modernismele promovate pe continent (îndeosebi futurismul) în lumina ideilor radicale propuse (impuse?) de Lewis şi Ezra Pound.

 

Îl menţionez pe Lewis fiindcă, după război, acesta a fost cunoscut mai mult ca romancier şi ca… intelectual public (o excelentă biografie, intitulată Some Sort of Genius: A Life of W.L., a fost publicată, în anul 2000, de Paul O’Keeffe la Jonathan Cape, London). A scris cărţi-eseuri în care a dus polemici dure împotriva avangardei franceze şi a ideologiei ei de stînga, precum şi împotriva literaţilor americani şi englezi grupaţi, la Paris, în jurul revistei lui Eugen Jolas, transition (cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Joyce şi Gertrude Stein; şi românul-american Peter Neagoe a fost o vreme asociat cu revista). Lewis, care a fost un nietzschean temperat de common sense-ul britanic, fulminînd în anii ’20 împotriva lui Bergson şi a lui Freud, s-a apropiat de dreapta ideologică şi a publicat în 1931 o carte despre Hitler, pe care n-a mai reuşit să o scoată din conştiinţa contemporanilor în ciuda unei alte cărţi, foarte realiste de-astă dată, despre realităţile Germaniei revizitate în toamna lui 1937. Între 1927 şi 1929, Lewis şi Jolas au fost angajaţi într-un „duel“ public violent pe marginea eternei întrebări despre legătura dintre angajamentul politic şi intelectual (artist). Părerea nietzscheanului Lewis era că intelectualul creator, artistul, omul marilor înălţimi, trebuie să se ţină departe de tentaţiile implicării în politică, fapt care-i părea a fi o simplă excrescenţă a „psihologiei de masă“: „do not play with political notions, aristocratism or the reverse, for that is a compromise with the herd“. Într-o imaginară carte despre vieţile paralele ale unor gînditori din secolul trecut, l-aş pune pe Wyndham Lewis alături de Cioran, cel de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

 

În articolul-manifest menţionat la începutul „Intersecţiei“, Petru Comarnescu îşi exprima dezacordul faţă de elitismul propus de Lewis (e foarte posibil ca Petru Comarnescu să-l fi citit pe autorul englez în acei ani) şi de adepţii autohtoni ai lui Zarathustra: „intelectualul voitor de bine nu trebuie să cadă în păcatul pseudointelectualilor şi al demagogilor, care, din comoditate, interes sau dogmatism…, refuză orice contact simpatetic cu mulţimile care retrăiesc în mic rosturile naturii…“. „Dimpotrivă“, scrie Comarnescu, „un contact cît mai strîns cu masele… poate duce, pe de-o parte, la o cunoaştere temeinică a ceea ce au bun aceste mişcări…, pe de altă, la o relativă împrietenire care să îngăduie un început de receptivitate critică în sens superior…“. Acesta este stilul de discurs-manifest la care mă refeream mai sus.

 

În acelaşi număr al revistei, Petre Comarnescu publica un al doilea articol, pe care l-a intitulat „Experienţă“, exemplu tipic de eseu intelectual dedicat publicului larg. Începutul pare a fi acela al unui articol de specialitate, un fel de introducere la fenomenologia lui Husserl: „Cunoaştere a datelor concrete, existente de fapt, prin încercare personală sau directă, experienţa este…“. Însă autorul devine repede didactic şi sistematizează, în termeni care sînt pe înţelesul tuturor, cele trei sensuri ale conceptului de „existenţă“: cel naturalist, cel spiritual-moral şi cel vitalist. În cele din urmă, ajunge şi la politică, iar aici devine foarte vizibilă una dintre capcanele în care cade adesea eseul intelectualului public: ideile îşi pierd conţinutul iniţial, logica argumentaţiei devine nebuloasă şi, ca urmare, concluziile vor fi şi ele neclare. Ceea ce tulbură cu adevărat şi creează adesea neînţelegeri şi dezacorduri este faptul că cititorului îi este uneori greu să distingă între o inocentă şi neintenţionată „cădere“ într-un discurs dominat de sofisme şi/sau o deliberată şi conştientă tentativă de a induce în eroare. Iată, ca ilustrare, penultima frază din articolul amintit: „în domeniul politic, «tehnicienii» sînt promotorii unei experienţe naturaliste directe, democraţii, ai unei experienţe naturaliste critice, în care se află însă şi elemente spirituale, datorită obîrşiei raţionaliste şi idealiste a acestei metode de cîrmuire politică şi socială, iar naţionaliştii sînt mai apropiaţi de experienţa colectivă vitalistă, pronunţîndu-se pentru o trăire conformă cu realitatea biologică, accentuată de specificitatea istoriei ţării noastre“.

 

Ironia este că acest al doilea articol al lui Petru Comarnescu, din primul număr al Criterionului, a fost încadrat în rubrica-dicţionar a revistei, anunţată astfel de redacţie: „în primul sens, dicţionarul trebuie privit ca o reacţie împotriva confuziei şi echivocurilor strecurate prin vorbă şi prin scris în gîndirea contemporană“. Această meritorie idee a redacţiei este uşor de înţeles. Dar ce-o fi vrut să spună Comarnescu în articolul său?