OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-au instalat zilele caniculare de vara si Observatorul cultural, toropit si el, se intreaba cum poate sa-si tina treaz cititorul. Nu e usor, fiindca, daca vrem sa raminem fideli principiilor noastre, trebuie sa stam de veghe ca nici o zapuseala, nici un termometru cu al sau mercur, ametit de bataia soarelui, sa nu ne impinga inspre facil, inspre compromis. Vara, iarna, pe canicula sau pe ger, Observatorul cultural trebuie sa fie la post. Si sa observe.
Oboseala indusa de caldura ma face insa sa revin, lenes, la subiectul „intersectiilor“ trecute. Subconstient, simt ca este mai usor sa stam pe loc, sa nu ne ostenim sa schimbam macazul acum cind este atit de cald. Voi incerca sa fiu mai accesibil, mai putin „serios“, ma voi stradui sa gasesc aspectul anecdotic mai curind decit pe cel intelectual in povestea pe care o povestesc.

Poveste despre un uitat „mic“ si un uitat „mare“: Petre (Petru) P. Ionescu, filozoful ratat – si nu din propria sa alegere –, si Camil Petrescu, scriitorul si filozoful, inca ne(re)descoperit pe cit s-ar cuveni poate. Despre cel de-al doilea nu trebuie sa adaug insa prea multe amanunte: in cultura publica (am preluat aceasta notiune de la H.-R. Patapievici; mai tirziu, cind va fi mai racoare, o vom discuta mai in detaliu), Camil Petrescu se afla undeva la granita dintre memoria activa si cea virtuala. Romanele sale sint amintite (cel putin) in contextul discutiei despre necesitatea sau inutilitatea canonului literar; piesele mai putin poate, cu toate ca articolele sale despre teatru au fost re-editate recent.

Camil Petrescu, poate mai mult decit oricine in cultura romana moderna, ar putea servi drept caz exemplar, de analizat in cadrul discutiei purtate in jurul definitiei culturii romane ca fiind in esenta o „cultura de literatori“.
Petru P. Ionescu se face cunoscut in 1939, cind publica in colectia „Operele premiate ale scriitorilor tineri romani“ a Fundatiilor Regale un volum intitulat Ontologia umana si cunoasterea. Este adevarat ca deja includerea unui asemenea titlu printre operele premiate ale scriitorilor romani pare a ilustra in modul cel mai direct posibil ideea „culturii de literatori“, dar pentru moment ne vom concentra asupra continutului sau si vom lasa si acest subiect pentru zile mai ploioase.

Nemultumit de constatarea ca filozofia moderna este din ce in ce mai „existentialista“, altfel spus, obsedata de om si de destinul sau, tinarul autor vrea sa readuca in centrul gindirii filozofice ontologia, centrata in jurul unui punct fix, garant al adevarului aflat in afara celui care il cauta in si prin propria sa constiinta. Ajuns la concluzia ca „stiinta nu poate contribui la construirea unei teorii a cunoasterii“, P.P. Ionescu foloseste in mod paradoxal idei imprumutate stiintei contemporane pentru a construi concepte operationale noi, in scopul re-instalarii in drepturile sale a unui adevar absolut, extern omului. Acesta va fi „un Dumnezeu trait, un Dumnezeu ce capata consistenta in sufletul nostru dupa lupte aspre si dupa experiente dureroase…“. „Viziunea crestina a lumii“ pe care o proclama in cele din urma P.P. Ionescu este, in multe aspecte, asemanatoare cu cea a lui Sestov si Fondane. Acestia din urma insa ajungeau la necesitatea existentei unui Dumnezeu al Vechiului Testament (Dumnezeul lui Abraham, Isaac si Iacob), pornind de la un existentialism radical, precum o facuse Kierkegaard inaintea lor.

Intr-o scrisoare adresata lui Camil Petrescu, la 16 decembrie 1956 (publicata in Scrisori catre Camil Petrescu, vol. II, Editura Minerva, 1981), P.P. Ionescu ii reaminteste acestuia ca in urma cu vreo trei ani, deci prin 1953, „disperat si dibuitor prin noile poteci si prin larg deschisele drumuri“, venise in audienta pentru a-i cere sprijinul. Stinjenit, nu stia sa explice exact ce voia, pentru ca in acele vremuri chiar si un metafizician versat era cam pierdut: „avusesem in fata viitorul, dar viitorul s-a inchis, ca o cortina peste un act neterminat inca“. Ezitant, filozoful ar fi vrut sa incerce un modus vivendi acceptabil ambelor parti. „In noua orinduire inca nu-mi aflam rindul… Am incercat s…t sa ies, sa ma zbat, sa fac ceva. Ceva care sa fie sincer, si pentru mine si pentru lumea de azi.“ Nu-mi amintesc sa fi gasit undeva o descriere mai concisa, mai simpla si mai sincera a unei dileme existentiale, concreta de asta data, in fata careia s-au aflat probabil sute, poate mii de intelectuali in Romania acelor ani.

Ionescu era deja resemnat in 1953; stia ca „in activitatea filozofica nu as avea multe de spus in afara de comentarii“, de aceea „am socotit ca as putea sa incerc sa reinviu veleitatile mele literare“. Alegerea „culturii de literatori“ a fost uneori, dupa cum vedem, o optiune facuta in extremis. Ma gindesc la multi dintre cei care pornisera pe calea filozofiei, precum Nicolae Balota, I.D. Sarbu, Radu Enescu, pentru a nu mentiona decit citeva nume familiare dintre membrii cercului de la Sibiu, care au ajuns… literati. Dar poate ca si Mihai Ralea ar fi devenit un mare psiholog sau Barbu Zevedei ar fi ramas in Romania sa intemeieze o scoala de socio-antropologie moderna, daca regimul ar fi fost un regim deschis. „Sint ca mine astazi multi care tac pentru ca nu-i intreaba nimeni nimic, pentru ca, daca au incercat sa vorbeasca, au fost opriti“, continua Ionescu. Oriunde mergea insa si orice ar fi incercat, concluzia era aceeasi: „gaseam pretutindeni usi inchise“.

Propunerea pe care i-o face P.P. Ionescu lui Camil Petrescu este uimitoare (sau poate nu chiar, daca ne gindim la povestile legate de Ion Vinea, H.Y. Stahl si Petru Dumitriu, dezvaluite recent de Ion Vartic in revista Apostrof): „astazi vin la… un alt Camil Petrescu, eu insumi fiind altul. Nu mai vin sa-i cer nimic. Vin in schimb sa-i ofer ceva. Sa-i ofer munca mea si bruma mea… de talent altoit, ca o mladita firava, pe o tulpina gilgiind de seva“. Nefericitul (fost) filozof ii oferea scriitorului (care s-ar fi voit mai curind filozof) sa rescrie impreuna continutul nuvelei Turnul de Fildes! Din fericire, poate, pentru imaginea in posteritate (in uitare?) a lui Camil Petrescu, la ora cind P.P. Ionescu ii scria, acesta din urma era pe patul de moarte.

Columbia, 7 iulie 2005