OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru omul postmodern, rătăcit în postistorie, zăpada reprezintă o calamitate naturală menită doar să-i complice viaţa – şi aşa destul de complicată, acum că crizele financiare, economice şi politice se succed cu repeziciune. Omul postmodern nu găseşte nimic romantic în a rămîne blocat în case înconjurate de mormanele de zăpadă acumulate în parkinguri bine asfaltate. Lipsit de electricitate şi de şofaj, înghesuindu-se în supermarketuri pline de alţi postmoderni în căutare de aprovizionare, el se îngrozeşte la gîndul unei morţi lente din pricina… inaniţiei. N-o să mă credeţi, dar e adevărat: am stat la coadă la casa unui supermarket american, după ce pe rafturi nu mai găsisem lapte. Ca-n vremurile bune, la Cluj.

 

Cum poate ninge atît de abundent în plină criză a încălzirii globale? Anumiţi purtători de cuvînt ai dreptei extremiste (da, există aşa ceva, la fel cum există şi o stîngă radicală în America) acuză Guvernul că induce în eroare publicul; e doar la mintea cocoşului, nu? Dacă ninge cît nu a nins niciodată la Washington, cum poţi să spui că pămîntul se încălzeşte, şi încă într-un ritm accelerat? Zvonurile despre manipulările unor date incluse în modelele folosite pentru a interpreta temperatura crescîndă şi relaţia acesteia cu bioxidul de carbon din atmosferă le aduce apă la moară. Ce-i drept, pentru a opri creşterea procentajului acestuia din urmă în aerul pe care-l respirăm, se fac mari eforturi care, la rîndul lor, cer… bani. Cineva trebuie că investească în programele de sechestrare ale carbonului şi în energiile alternative, „curate“ din punct de vedere ecologic. Se pare că printre aceşti mari investitori se găsesc şi unele fonduri de pensii; şi cînd unul dintre ele este acela al BBC-ului (după spusele unuia dintre profeţii dreptei dezlănţuite), e de mirare că televiziunea şi, în general, media engleză este plină de filme documentare şi programe pe tema „încălzirii globale“?

 

În mod evident, cei care aduc asemenea argumente nu înţeleg cît de dificilă este interpretarea celor ce se petrec într-un sistem atît de complex precum acela al climatului global. Sau nu vor să înţeleagă. În mod normal, ajuns în acest punct al discuţiei ar trebui sa continui prin a explica de ce e atît de greu de înţeles un sistem complex în general (am făcut-o totuşi uneori în „intersecţiile“ precedente), şi acela al climei locale sau al climatului global, în particular. Dar tractorul care a început sa degajeze zăpada din faţa casei mele din Columbia, Maryland, şi versuri care-mi revin de-a valma în minte în mod reflex, probabil pentru a contracara efectul zgomotului care mă împiedică să scriu, îmi îndreaptă atenţia înspre alte vremuri şi alte modalităţi de a privi zăpada. De la „a-nceput de ieri să ningă“ a lui Coşbuc, la întîlnirea lui Minulescu cu iarna în gara de la Predeal, de la Zăpezile de pe Kilimanjaro la cele de pe vîrful mereu înzăpezit al muntelui Fuji, gîndurile mele se îndepărtează de zăpadă şi de iarna concretă, pentru a aluneca înspre înţelesurile meta-fizice ale celor două cuvinte.

 

Minulescu, pe care nimeni nu-l (mai) ia astăzi în serios, face o observaţie foarte subtilă în ale sale Strofe pentru cele patru anotimpuri, publicate în urmă cu exact optzeci de ani. În drum spre Bucureşti, poetul coboară din tren pentru a schimba cu iarna cîteva cuvinte. Aceasta venea din nord, din patria lui Ibsen si Björnson, „de-acolo, unde-n loc de soare/ Şi căldură/ Înfriguraţii cer… Literatură…“! În urma acestei întîlniri poetul are revelaţia faptului că „acolo-i mult mai bine/ decît în ţara unde cresc smochine“ şi se întoarce la Bucureşti acompaniat de o Iarnă care-i devine „sfătuitoarea mea de azi-nainte“. Japonezii, în vremuri care le-au precedat pe cele moderne, nu-i cereau iernii literatura: ei o trăiau. Basho, născut la începutul erei Edo, scria „hai/ vino să mergem/ să privim zăpada/ pînă ce ne va acoperi în întregime“. Aproape un secol mai tîrziu, un ciudat călugăr Zen pe nume Ryokan, care şi-a trăit viaţa într-un neîntrerupt vagabondaj mai degrabă decît în căutarea iluminării într-o mănăstire, va trăi experienţa unui satori, în plină iarnă, copleşit de zăpadă: „Aşa precum zăpada/ la căderea serii/ mi-a înghiţit coliba/ aşa şi inima mea/ s-a mistuit şi a dispărut“.

 

Revin la François Villon: balada frumoaselor de altădată e bine cunoscută şi zăpada invocată este interpretată ca reprezentînd un simbol al efemerului. Cui îi pasă de zăpada anului trecut? Cred însă că Villon s-a gîndit, mai degrabă, la efectul coroziv al zăpezii, la faptul că ea simbolizează iarna, un anotimp necruţător prin cruzimea sa în Parisul secolului al XV-lea. În anul în care s-a născut poetul (1431), o iarnă cumplită s-a abătut asupra oraşului: foametea făcea ravagii, dar nu numai oamenii erau flămînzi. În vremurile de-atunci, se întîmpla adesea ca lupi înfometaţi să cutreiere străzile oraşelor şi să ameninţe o populaţie şi aşa îngrozită de efectele gerului şi a foametei care se instala odată cu venirea iernii. Frumuseţea femeilor era dizolvată  de acidul iernii şi de gheaţa fulgilor de zăpadă, inocenţi doar în aparenţă. Această interpretare alternativă mi-a fost sugerată de lectura unui poem al lui Wallace Stevens, intitulat Omul de zăpadă, în care poetul face aluzie la existenţa unui spirit malign al iernii. Omul pătruns de acest spirit devine indiferent în faţa ameninţărilor anunţate de gemetele vîntului hivernal… La urma urmelor, poate că iarna nu a devenit un personaj negativ doar în folclorul postmodern. Sau poate că balada lui Villon exprima optimismul francezilor eliberaţi de invazia anglo-saxonă?