OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stau incomod si putin stinjenit, in minusculul spatiu punctiform al intersectiei mele: a trecut – neobservata – ceea ce pe vremurile tineretii noastre se chema Ziua Internationala a Femeii si eu am uitat-o. In ciuda faptului ca fiica mea pregatea plina de entuziasm un „happening“ pe aceasta tema la Universitatea din Tel Aviv si in ultimele doua luni am petrecut multe ore la telefon, incurajind-o in momentele dificile sau consolind-o cind, descurajata si dezamagita, era tentata sa renunte.
Sint stinjenit, nu numai fiindca am uitat sa cumpar un buchet de flori sotiei mele alaltaieri seara, dar si deoarece nici prin gind nu mi-a trecut sa scriu o „intersectie“ pe aceasta tema saptamina trecuta.

Nici lectura rapida a titlurilor ziarelor din 8 martie nu mi-a reamintit evenimentul; rubrica Romaniei libere „Buna Dimineata“, spre exemplu, consemna sec ca „8 martie este a 67-a zi a anului“. Undeva mai incolo, un articol mentiona faptul ca „ziua femeii (este) sarbatorita la nivel mondial de 29 de ani“ (?!) si remarca, banal, ca „anul trecut romancele au primit flori de un milion si jumatate (de) euro“... Astazi (doua zile dupa eveniment), m-am gindit la semnificatia acestuia in timp ce rasfoiam, la libraria Universitatii Johns Hopkins din Baltimore, o carte scrisa de Phyllis Chesler, The Death of Feminism, publicata recent de Palgrave Mcmillan (2005).

In dezbaterile patimase purtate in jurul unor subiecte precum rolul intelectualului intr-o societate deschisa, semnificatia, meritele sau dezavantajele structurilor democratice vs totalitare sau a raporturilor dintre minoritati (sau outsider-i) si majoritatea care stabileste normele sociale, intilnesc doar rar referiri (sau cel putin aluzii) la ceea ce s-ar putea numi problema (sau problematica) feminista in Romania de dupa 1989. Interesant este ca problema nu a fost dezbatuta public nici in perioada premergatoare instaurarii regimului comunist in 1948 (mai tirziu nu a mai fost posibila o discutie libera cu adevarat), in ciuda faptului ca socialismul secolului al XIX-lea a promovat emanciparea femeii si acordarea unor drepturi depline intr-o societate egalitara din punct de vedere economic (lucrul nu este de la sine inteles, dupa cum se poate observa in cazul multor societati arhaice comunitare care practica o discriminare evidenta a femeii). Charles Fourier a fost unul dintre primii avocati ai emanciparii si in 1883 August Bebel publica in Germania cartea-eseu intitulata Die Frau und der Sozialismus.

Vor fi, desigur, unii care vor replica: „feminism, inca un cvasi-concept, o idee falsa izvorita dintr-o excesiva infatuare fata de corectitudinea politica“. Ce-i drept, unele vestale ale feminismului au adus mai mult prejudicii decit bine unei cauze care era atit de dreapta si atit de justificata incit e greu de imaginat ca s-au putut purta atitea discutii si batalii in jurul ei intr-o lume dominata, la urma urmelor, de iluminism si de puternice valori iudeo-crestine. S-a ajuns la excese, precum acea memorabila fraza, a carei origine exacta nu mi-o mai amintesc, dar care vorbea de Principia Mathematica a lui Newton ca de un „manual al metodelor de a silui natura“, scris de un mascul sovin, si multe alte perle de acelasi gen. Dar asemenea aberatii nu pot sa anuleze nevoia de a discuta problemele create de discriminarea la locul de munca, de acceptarea tacita a violului sau a incestului ca practici curente in familie sau in societate si alte obiceiuri si cutume si mai barbare sau inacceptabile in societati mai indepartate, dar nu in mod necesar mai „primitive“ (cum ar zice unii) decit ale noastre.

De unde vine aceasta perceptie a dogmatismului, a unei atitudini doctrinare care face mai mult rau decit bine unei cauze fara indoiala dreapta in esenta ei? Cred ca, la origine, intransigenta era inevitabila: batalia trebuia inceputa undeva si doar un discurs dur putea sa atraga atentia. „In anii ’60 si ’70 – marturiseste autoarea – nu-i citeam pe cei care promovau «Canonul unor barbati albi decedati (the Dead White Male Canon)».“ Dar lucrurile s-au schimbat in anii care au urmat. Si astfel, „in an age where being entertained is confused with learning how to think... feminist students and their teachers have increasingly become spectators at theatrical-confessional events such as a campus production of the Vagina Monologues...“. Rezultatul este ca feminismul, asa cum a fost el definit la inceput si practicat vreme de mai bine de patruzeci de ani, trebuie reconsiderat. De aceea, Phyllis Chesler, profesoara de psihologie si „studii feminine“, autoare binecunoscuta in acest domeniu (cartea ei Women and Madness s-a vindut in mai bine de doua milioane de exemplare!) si care a mai scris Letter to a Young Feminist si Woman’s Inhumanity to Woman, incepe discursul ei prin a pune o intrebare retorica: „Este feminismul cu adevarat mort?“; dupa care urmeaza imediat raspunsul: „ei bine, da si nu“.

„Corectitudinea politica“, practicata mai cu seama in lumea universitara, dar si in afara ei, in cercurile intelectuale si in media, a dus la o situatie in care dorinta de a promova anumite valori si, in acelasi timp, necesitatea de a atenua – sau chiar a extirpa – din constiintele celor implicati altele, a refulat sau a marginalizat vointa (sau chiar si putinta, capacitatea) de a gindi pina la capat contradictiile care se nasteau in acest proces. In loc sa confrunte aceste contradictii si paradoxuri, cel mai adesea, promotorii feminismului le-au inlaturat, pur si simplu. In felul acesta, s-au nascut „paradisuri artificiale“, o lume ireala, nefireasca, in care actorii pretindeau a se incadra intr-un mod natural. Totul a devenit in acest domeniu un teatru al absurdului, bazat exclusiv pe emotii si sentimente, o lume din care judecata independenta si nepartinitoare a fost izgonita. De aceea, dupa ce a publicat carti feministe, precum cele mentionate mai sus, Phyllis Chesler a scris-o pe aceasta din urma pentru a reflecta, de fapt, asupra unei intrebari de natura generala: „I question the highly theatrical and emotional nature of how information is being imparted“. Aceeasi intrebare mi-o pun si eu, si sper ca nu sint singurul.

Columbia, 12 martie 2006