OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In numarul 17 (275) al Observatorului cultural articolul Despre mediocritate si ratare in filozofie aducea in atentia cititorilor traseul intelectual al disputatului Alexandru Dragomir. Polemica este, poate, stirnita de insemnarile de jurnal ale tinerei Jeni Acterian, pentru care Sanduc „are sa ajunga cel mult – in cel mai fericit caz – un om foarte cult in materie. Dar filozof nu va fi niciodata, pentru simplul fapt ca n-are spirit filozofic si nici macar un bun si interesant comentator n-ar ajunge pentru ca n-are spirit critic si obiectivitate.“ Este cunoscut, pe de alta parte, ca Noica il numea pe Dragomir „dracul gol“ – pe cei doi legindu-i o prietenie de aproape 50 de ani –, subliniind astfel un spirit ager, inteligenta ascutita, dar si o brutalitate in aprecieri, ce poate trada intr-adevar „lipsa de organ filozofic“.

Prezentele interpretari isi pot gasi suport in chiar scrierile postume ale acestuia, adunate in volumele Crase banalitati metafizice (Editura Humanitas, 2004) si Cinci plecari din prezent (Editura Humanitas, 2005). Poate ca cel mai potrivit mod de a intelege (in masura in care poate fi inteles) anonimatul din timpul vietii, precum si cit de indreptatiti sint laurii ce se aduc gindirii sale filozofice, este interviul de mai jos, realizat in 15 iunie 2000, cu un Alexandru Dragomir aflat la virsta senectutii, aparent rece fata de notorietate si iremediabil indragostit de conditia de filozof. Dupa o teza de doctorat despre gindirea hegeliana, inceputa sub indrumarea lui Martin Heidegger (teza abandonata apoi), si o alta, neinceputa, despre Platon, acelasi Sanduc se conformeaza in cele din urma elaborarii unei „teze de doctorat la Dumnezeu.“ La aceasta si numai la aceasta a lucrat pina in ultimele ceasuri, gasind voluptati indestulatoare in gustul capsunilor (interviul este realizat in luna iunie), in „padure, mare, animale, gindacei si fluturi“ pentru a intretine o relatie dialectica cu cel care, cu ani in urma, se vazuse nevoit sa puna in cui haina metafizicii in favoarea „industriei sirmei“.

Pentru a motiva dezinteresul lui Alexandru Dragomir fata de manifestarea publica a gindirii sale ar trebui sa presupunem ca statutul de functionar a reusit sa amputeze in acesta ceea ce inchisoarea nu a reusit in cazul lui Noica sau al lui Tutea. De altfel, sfirsitul vietii il si surprinde pe Alexandru Dragomir intr-o ipostaza cit se poate de pragmatica: „Pentru asta ar trebui sa fixam ce este bine si ce este rau si atunci o sa pierdem prinzul“. E posibil ca prinzurile sa fi potolit foamea de subtilitati metafizice sau, cel putin, sa fi ingreunat procesul „prepararii“ lor pentru publicul larg. Cei din urma ani pastreaza doar rezerva unui filozof fata de recunoasterea publica, de sfera politicului, a religiosului, care insa taxeaza postum (!!!) „crasele banalitati metafizice“, fara a se preocupa de intemeierea unei opere.