OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vlad Mugur la vorba cu Florica Ichim
Revista Teatrul azi (Supliment), Bucuresti, 2000, 272, f.p.


Amintirile unui regizor se confunda, fara indoiala, cu spectacolele sale, pastrind ceva din farmecul difuz, nu insa mai putin seducator, al unei atmosfere reale si imaginare totodata. Placerea rememorarii devine astfel cu atit mai intensa cu cit povestea se transforma succesiv in spectacol, readucind pe scena personaje, chipuri, imagini ce par desprinse dintr-o montare vag conturata. Surprinsa intr-un cadru impregnat de patina timpului, ea lasa loc sugestiei, inventivitatii, parerii, comunicind in acelasi timp „direct, nealterat, cu zvon de clovn, situatia inchipuita“. Nu intimplator, aceste nuante constituie insasi esenta demersului asumat programatic de Vlad Mugur. „Asa este daca vi se pare“, ar spune regizorul de undeva din fundalul unui decor metamorfozant sau poate chiar din spatele mastilor, conferind ambiguitatii spatiul optim de insinuare. Fascinatia teatrului rezida in aceasta constanta si in acelasi timp stranie iluzie, intuita si ipostaziata in cele mai fine detalii si cu cele mai spectaculoase mijloace.

Jocul (livresc sau spectacologic) instituie ca formula dialogul incitant, aluziv, ironic, captivant, fie ca este vorba de simple amintiri legate de viata cotidiana, fie ca, intr-o alta dimensiune, aceea scenica, structureaza traseul evolutiv al regizorului. Ambele coordonate sint actualizate prin forta evocarii, intilniri si momente esentiale in formarea conceptiei regizorale (Aura Buzescu, Lucia-Sturdza Bulandra, Camil Petrescu, Paul Gusty, Constantin Nottara), precum si spiritul unei atmosfere efervescente fiind astfel rememorate. Vlad Mugur accentueaza rolul fundamental al repetitiei – un spectacol in sine. Repetitia este preludiul aventurii spectaculare, atelierul de creatie (cu functie magica): „Eu repet cu echipele mele in stare de vraja“.
Experienta regizorala este fondata pe relatia complexa cu actorul, ca modalitate de comunicare deschisa spre inventivitatea celuilalt, provocat sa-si pastreze individualitatea in alteritate: „Teatrul este o arta (si o stiinta) a colaborarii, a lucrului impreuna, altfel nu se poate“.

In substanta acestei armonizari a elementelor compozite sta puterea de fascinatie a spectacolului: „Un teatru in care traducerea poetica, compozitia muzicala de valoare, dansatorii utilizati in miscarea scenica, imaginea (adica vizualitatea) pornita din grafica sau pictura, sa fie baza creatiei spectacolului“.
Calitatea esentiala a actorului este capacitatea de a surprinde continuu, de a-si asuma masti multiple, transant diferentiate. Acest succedaneu de figuri se propune ca spectacol de sine statator, niciodata identic cu obiectivarile anterioare, sau recognoscibil, mizind pe gradul maxim al ineditului si spontaneitatii: „Actorii trebuie sa uite ceea ce stiu, pentru ca ce stiu nu se pierde de fapt. Trebuie sa nu-i recunosti“.

Trasatura definitorie a montarilor lui Vlad Mugur este dozarea subtila a momentelor tragice cu inflexiuni comice, propunind astfel o lectura complexa a textului dramatic si o decriptare a sensurilor aparent nesemnificative. Regizorul trebuie sa fie, in viziunea lui Vlad Mugur, un lector avizat, atent la cele mai fine detalii si sugestii, iar actul lecturii se confunda cu o vizualizare a textului: „Eu cind citesc piesa o vad in spatiu“. In toate spectacolele create: Pescarusul, Caligula, Mincinosul, Livada de visini, fondul tragic si cel comic fuzioneaza perfect, regizorul urmarindu-le cu cea mai mare rigoare efectele, accentuate si de o anumita stucturare a decorului. Demersul regizoral acorda aceeasi pondere textului, interpretarii, scenografiei, muzicii si dansului, compunind un cadru ludic rafinat. Masca reprezinta unul dintre mijloacele folosite cu precadere de regizor in spectacolele recente: Sluga la doi stapini, Asa este daca vi se pare, intuindu-i resortul simbolic. Masca este de fapt insasi esenta spectacularului, valorizind jocul subtil dintre aparenta si realitate, construind si de-construind decoruri, personaje, lumi.
Alaturi de sugestive fotografii din spectacole, volumul cuprinde o interesanta teatrografie, necesara unei receptari adecvate a spectacolelor lui Vlad Mugur.
Ramine din acest parcurs printre amintiri, scene si imagini, o ultima, deconcertanta dorinta, proiectata tot ca spectacol: „Ce frumos ar fi sa mor, casatorindu-ma, dansind cu sotia mea pe morminte“...