OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Virgil SORIN
Scriitori romani contemporani. Interviuri si antologii critice
Vol. I, Editura Cartea Romaneasca, 1999, 223 p., f.p.


Autor al mai multor volume de interviuri, cum ar fi Munca, idealuri, creatie (1978), Secretul fauririi personalitatii (1982) ori Personalitate si succes (1987), Virgil Sorin se remarca, in dialogurile lui cu diverse personalitati, atit prin abilitatea „punerii in scena“ a „intilnirilor“ cu interlocutorii, cit si prin impactul de autoritate pe care numele acestora il au: Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Serban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Fanus Neagu, Z. Ornea.
Datarea interviurilor este variabila, unele fiind mai vechi, altele relativ recente: 1974 (S. Cioculescu) – 1991 (M. Cartarescu). Includerea in acest volum a autorilor citati pare datorata unei intilniri intimplatoare, neocazionate de utilizarea unor criterii unificatoare. Eterogenitatea discursurilor participantilor la conversatie, formatia literara diferita a acestora (critici si scriitori) sint trasaturi usor deconcertante la o privire de ansamblu asupra intregului.

Metodologia laxa, eseistica, abordata de Virgil Sorin in interviurile realizate se compune insa, dupa cum scrie autorul in Cuvint introductiv, dintr-un arsenal retoric redutabil: din tehnica digresiunii, logica disocierii si a asocierii, libertatea de miscare si desfasurare. Cu toate acestea, perspectiva celui intervievat ramine una partiala, supusa rezervelor si rigorilor oricarui discurs public, simulind totusi o sinceritate nelimitata. De aici o tensiune constanta, scenica, a rolurilor asumate in situatia conversationala, dialogica.
Tehnica autorului ascunde si reveleaza in acelasi timp secretul cunoasterii unei arte mefistofelice, care stie sa patrunda subtil in interioritate sau sa se retraga. Fiecare convorbire este urmata de o Antologie critica, continind fisa biografica si bibliografica a scriitorului respectiv si un aparat critic. Intrebarile formulate sint uneori comune (cele referitoare la nevoia de consideratie, apreciere, glorie, la profesiunea de creator), altele se modeleaza dupa firul spontan al discutiilor.

O data cu primul interlocutor – Ana Blandiana – asistam la un dialog despre „virstele si firile cuprinse intr-un poet“, despre „timpul bun“ al scrierii si al receptarii poeziei de catre public si critica literara, despre conditia poeziei si a poetului in lumea contemporana.
Mircea Cartarescu se raporteaza prin distantare si delimitare la poezia romaneasca a anilor ‘60, dominata de Nichita Stanescu, marturisind o alta descendenta literara si alte repere, esentiale pentru „structura ideologica“ a generatiei sale poetice. Mircea Cartarescu dezvaluie in aceste pagini citeva dintre dificultatile socante intimpinate la publicarea cartilor sale, inainte de 1989. Relatarea unor contexte afective, legate de poeme sau volume personale, precizari asupra propriei opere, judecati autoevaluative sint puncte atinse de al doilea interlocutor al lui Virgil Sorin.
Momentul Serban Cioculescu este deopotriva retrospectiv, surprins din perspectiva intregii activitati culturale desfasurate, incununata la momentul realizarii interviului – 1974 – de laurii academici, dar si a prezentului acelui timp, marcat de multiple preocupari literare si colaborari publicistice.

Incursiunea in timp suscita amintirea anilor de formatie intelectuala, a prieteniei cu Vladimir Streinu si Eugen Lovinescu. Redescoperim prin marturiile din inteviu o structura interioara extrem de ordonata. Fraza extrasa din consemnarea care-l are ca protagonist – plasata ca moto al interviului – pare definitorie pentru personalitatea lui Serban Cioculescu: „N-am fost niciodata conformist in sensul de a accepta pareri si idei pe care sa nu le fi cercetat.“
O alta voce critica in acest sextet este Nicolae Manolescu, unul dintre criticii cei mai avizati sa vorbeasca despre autoritatea si valoarea critica, despre rostul unor istorii literare ale anumitor genuri sau forme literare, precum cele ilustrate de propriile istorii: Arca lui Noe, Metamorfozele poeziei. Calitatea polemicilor literare romanesti, tehnicizarea criticii ca expresie a constiintei de sine a acesteia, critica impresionista din anii ‘60 ca demonstrate antidogmatica sint subiecte abordate in restul inteviului. Autoportretul in paradoxuri cuprins in Antologia critica, reluat dintr-un volum de Teme ale criticului, este revelator pentru perceperea acestui histrionism superior si pentru asumarea singularitatii specifice autorului.