OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mastile comicului

„Ironia este parte componenta a modelului romantic si este strins legata de alte concepte majore, cum sint organicismul, dialectica, intensitatea lirica si melancolia. Tensiunile dialecticii si cele ale ironiei sint intr-o relatie de dependenta reciproca, ele neputind fi, de fapt, concepute una fara cealalta. Ironia romantica este o componenta a perfectiunii romantice si a absolutului romantic, dar este si o oglinda si o reiterare a acelei perfectiuni si a acelui absolut. Ironia romantica, de fapt, cauta perfectiunea prin intermediul expansiunii.

Slabirea si segmentarea ironiei romantice ofera cea mai buna explicatie pentru proliferarea tragicomediei si a grotescului in productiile literare ale romantismului tirziu. Dupa 1815, scriitorii francezi, si nu numai, isi declara sfidator dreptul de a zugravi rinjetul grotesc, spaima si caricatura. Prefata lui Victor Hugo la Cromwell a constituit un manifest al amestecului nivelelor stilistice. Aceste fenomene pot fi raportate direct la contextele lor socio-culturale si pot fi prezentate ca expresie a temerilor si dezamagirilor epocii, precum si a unor tendinte de revolta inabusita. Ele pot fi, de asemenea, asociate cu unele traditii ale teatrului si romanului, care apartinusera secolului al 18-lea: povestiri de groaza si povestiri gotice, melodrama si comedii larmoyante, interesul reinnoit pentru balada populara. [...] In acelasi timp, ironia, care este privita ca ceva care seamana cu respectul plin de gravitate, se realizeaza ea insasi, impartasind soarta intregului sistem romantic. Ea isi pierde nu numai integritatea, dar si gravitatea: tragicomedia trateaza ironia intr-o maniera ironica si degajata, pierzindu-si astfel puterile de redresare morala. Poate aparea si o situatie in care ironia nu mai e capabila sa «salveze situatia»; o criza poate esua intr-o tristete amara ori in tragedie, intrucit puterile de relativizare a ironiei au fost ele insele imblinzite.

In Leonce si Lena, tristetea si tragedia sint elemente suplimentare, care transforma frivolitatea si veselia generala intr-o imagine infricosatoare a lumii; tristetea si tragicul relativizeaza comicul. Scopul lui Büchner in Leonce si Lena este de a-si masura puterea ironiei cu cea a ironiei romantice.
Nu numai Leonce, dar si celelalte personaje sint obosite; ele se misca lent, de multe ori simt nevoia sa se sprijine de ceva. Gesturile lor sint stilizate, de o lentoare plina de afectare. Pentru ei timpul liber nu este in primul rind un spatiu al libertatii si creatiei, ci pregatirea simbolica pentru moarte. Scepticismul si plictiseala de care da dovada Leonce isi propun sa ascunda sensibilitatea, dorinta arzatoare, aspiratia si chiar o anume disperare. Leonce traieste o drama adevarata, in ciuda ridicolului ei. In orice moment fantezia lui se centreaza brusc pe un alt subiect si (aproape) se desprinde de existenta sa; Leonce reuseste cu greu sa ramina fidel mediului sau social. Mai mult decit atit lui Leonce ii este teama de conformism, dar tocmai din incercarea de a i se sustrage, el cade in capcana acestuia (casatoria de convenienta). Aceasta este explicatia cea mai buna pentru schimbul de cuvinte dintre cei doi tineri, inspre sfirsitul piesei:
«Lena: „Sint dezamagita.“
Leonce: „Sint dezamagit.“
Lena: „Ah, sansa!“
Leonce: „Ah, soarta!“»

Este discutabil daca un Leonce care n-ar fi plecat ar fi avut mai multe sanse de a-si atinge un ideal cu adevarat romantic. In orice caz, finalul este extrem de ambiguu, iar multe intrebari ramin fara raspuns. A cedat Leonce intr-adevar presiunilor conformiste? Este intr-adevar imblinzit acum? A hotarit oare ca fantezia poate fi pastrata in secret, ca ea poate fi redusa la scara mica, pe spatii mici si printre obiecte miniaturale?

Vom putea intelege importanta acestor intrebari doar daca vom admite ca modul ironic de tratare a ironiei trebuie sa dea nastere in chip inevitabil unei dimensiuni tragice in literatura. Cei care ignora amestecul de tragic si comic o fac pe propriul risc, caci sint nevoiti sa insiste mult asupra rolului satirei usoare, conferindu-i o calitate protestatara si de critica nemiloasa caci altfel nu ar putea explica seriozitatea grava care respira adeseori dintr-o situatie frivola si comica. Exclamatia lui Leonce: «sint atit de tinar si lumea e atit de batrina» urmata de nelinistea expresionista «Pamintul se ghemuieste speriat ca un copil, in timp ce nalucile pasesc peste leaganul sau!» capteaza exact teama patrunzatoare prin care buna dispozitie si umorul actiunii sint atit de eficient neutralizate.

Pe un ton mai radical, s-ar putea sustine ca, dimpotriva, plictiseala este rezultatul melancoliei, sau, mai degraba, al disperarii. Argumentele care vin in sprijinul citirii piesei lui Büchner ca ironie a ironiei romantice sint foarte puternice. Ele presupun figura lui Leonce, figura Regelui Peter care [...] relativizeaza filozofia idealista romantica prin recurgerea la metafora vesmintelor si alergind dezbracat prin camera, figura lui Valerio care ridiculizeaza comuniunea romantica cu natura «Pina atunci ma voi intinde in iarba si imi voi lasa nasul sa infloreasca printre firele de iarba si voi nutri sentimente romantice» si finalul deschis. Nu trebuie sa scapam din vedere nici perspectiva opusa, din care piesa apare ca o tragedie lipsita de eliberarea tragica a catastrofei.

Senzatia terifianta a fricii generalizate care strabate piesa face parte din acest sindrom. Ea ii influenteaza nu numai pe cei sensibili, ci si pe Regele Peter, precum si intreaga natura si societate (Lena, Rosetta, chiar si Valerio). [...] Intilnirile amoroase dintre Leonce si Lena au o ciudata calitate somnambulica din care se subintelege puterea lor de a se opune mortii. Valerio care este adeseori privit ca omul simplu posesor al unui bun-simt nativ, ar trebui inteles ca un pragmatic nepasator, distructiv. Limbajul sau este identic cu cel al lui Leonce, din punctul de vedere al extravagantei si al cinismului cuvintelor, insa el a eliminat cu buna stiinta toate licaririle de speranta si rarele momente de delicatete si sensibilitate. Privit de aproape, Valerio se transforma intr-o masca cinica a comicului modern. Tirada sa din final e mai mult decit o ironie, e o amenintare brutala la adresa incercarilor nebunesti ale lui Leonce de a-si incercui viata cu o fragila pinza a unei iluzii protectoare.“

Virgil NEMOIANU
(Imblinzirea romantismului,
Editura Minerva, Bucuresti, 1998)


Ironia romantica

„Ironia romantica, varianta specifica – pina in momentul romantic inedita – a ironiei, este un rezultat dintre cele mai subtile si mai ambigue al idealismului filozofic german. Coordonatele spirituale ale Germaniei de la sfirsitului secolului al 18-lea si inceputul celui urmator par sa fi prilejuit atmosfera optima pentru aparitia acestui produs atit de sofisticat si de specific, de vreme ce nici o alta literatura nu ne ofera un echivalent perfect a ceea ce numim ironia romantica germana. [...] Romanticii germani vad in ironie facultatea detinatoare a puterii de a anihila, a rasturna, a redimensiona o realitate care – ca simpla rasfringere a eului – suporta a fi modelata si remodelata fara incetare. E un joc fascinant al spiritului caruia Friedrich Schlegel, Jean Paul Richter, Tieck Hoffmann s.a. i se dedau cu deliciu, gustind si facindu-i pe cititori sa guste incosistenta cu efecte de miraj a unei ambiante pe cit de incerte si evanescente, pe atit de seducatoare.
Pentru romanticii germani, care au teoretizat acest tip de atitudine ludica, ironia – intim asociata cu fantezia – este expresia nevoii de noi mituri, mituri pe care omului modern, spun ei, i le poate oferi doar idealismul filozofic.

Ironia presupune o extrema detasare. In spiritul ei, poetul devine spectatorul propriei sale persoane si spectatorul acestui spectacol. Dar nu e vorba de un spectacol real, pe care l-ar oferi viata si imprejurarile ei obiective, ci de un spectacol de vis si de un refugiu in rolul jucat.
Jean Paul Richter pare sa fi fost primul care a introdus acest spirit in literatura ce se va numi romantica. [...] Ideea ca atitudinea ludica acorda libertate maxima este centrala esteticii comicului, asa cum o dezvolta Jean Paul. Inteligenta comica se plimba liber intr-un vast domeniu aerian, in care nu se intilneste nici un obstacol. Comicul trebuie sa devina insa romantic, trebuie sa devina sublim rasturnat. De aici decurge caracterul aneantizant al ironiei romantice.
Ca si visul, ironia este, dupa Jean Paul, o manifestare a neingraditei libertati a spiritului de a construi si de a nimici universul. Din perspectiva neantului universal, de care se simte atras spiritul ironic, distinctia intre nebunie si intelepciune devine absurda. Lumea intreaga e nebuna si ironistul se include pe sine in dementa universala. Asemenea lui Hamlet, nebunilor shakespeariani, lui Laurence Sterne umoristul – el insisi un nebun cu clopotei – incurca totul, amesteca totul, rastoarna totul.

In umor, reprezentarea nu vizeaza particularitatea, care prin insasi actul umoristic se dizolva in neant, ci mereu intregul si generalul. In suvoiul umorului, contrariile se anihileaza, ceea ce e comic se poate transforma oricind in element dureros, ceea ce e demn si tragic poate cadea in ridicol si derizoriu. [...] Ironia devine o stare de contemplatie superioara, de la inaltimea careia conflictele omenesti artistic transfigurate poarta in ele germenele unei desertaciuni ce ingaduie echivalarea a ceea ce pare distinct si chiar opus. Este, cu alte cuvinte, inca un mijloc de realizare – de data aceasta in domeniul artei – a acelei unitati, spre care tinde o buna parte din filozofia romantica germana.

Spiritul satiric, atitudinea polemica sint, pentru foarte multi dintre romantici, manifestari constitutive, dat fiindca romantismul se afirma in opozitie declarata cu formula literara precedenta, si este deci prin excelenta negator. De aceea, multe dintre esteticele romantice sint opere de scinteietoare polemica, de caustica satira a unor realitati spirituale inbatrinite.
Romantismul a dat o prodigioasa productie satirica si a modificat vechea satira mostenita din clasicism in sensul unei imense largi a artei sale. Ca intotdeauna, poetul romantic isi permite toate libertatile cu genurile literare traditionale. Satira romantica alterneaza eruptii lirice si invective nimicitoare cu ample pasaje epice, reducind la minim didacticismul, caracterul normativ al satirei clasice, pastrind totusi o retorica impresionanta.“

Vera CALIN
(Romantismul,
Editura Univers, Bucuresti, 1970)