OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daniel WILDENSTEIN, Yves STAVRIDES
Negustori de arta
Traducere de Tudor Ionescu, Editura Echinox, Cluj, 2002


Negustorii de arta au aparut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cind incepea sa dispara aristocratia care intretinea pictori „pe linga casa“, iar fotografia ii facea deja concurenta serioasa pictorului de portrete. Pe de alta parte, in aceeasi perioada, burghezia industriala incepuse sa se imbogateasca dincolo de limita imaginabilului si sa colectioneze tablouri vechi. Unul dintre primii negustori de arta a fost Duveen, poate cel mai cunoscut. Au luat nastere, in timp, adevarate dinastii de negustori – Wildenstein este un asemenea exemplu.

Negustori de arta este o carte scrisa „la doua miini“, aparent dictata de Wildenstein lui Stavrides, si pastreaza in stil o oralitate inacceptabila, de sueta. O parte din vina o poarta si traducatorul. Nu se poate ca un rafinat negustor de tablouri sa se exprime ca BUG Mafia sau RACLA. Nu sint posibile asemenea fraze golanesti: „Pentru un askenaz, sefarzii, pe bune, erau jegul jegurilor...“, „Bunicul cam avea meciuri cu evreii nemti“, „haios“, „clientului i se filfiia de Fragonard“ si altele. Toata cartea este scrisa astfel, toata cartea enerveaza, ca stil. Carui public ii e destinata? O fi fost scrisa pentru golanii de cartier francezi, care-s in limba dupa Boucher, cred ca Watteau e de coma si cad in fund dupa Fragonard. Amatorii de arta de la noi se exprima mai putin colorat. Cadea in sarcina traducatorului sa dea demnitate stilistica unui asemenea text, chiar cu riscul de a-l repovesti.

Ce povesteste Daniel Wildenstein? Foarte putin din ceea ce e cu adevarat interesant. Despre clientii familiei, Randolph Hearst si J.P. Morgan; ca Degas era antisemit; ca familia paraseste destul de usor Franta in al doilea razboi mondial, gratie varului unei cumnate etc., slujbas in guvernul colaborationist de la Vichy; la o intorsatura de fraza, aflam ca fiica lui Ribbentrop a petrecut tot razboiul, la caldurica, intr-un pension din Anglia. Pe linga conflictul principal al razboiului, multe complicitati marunte, la nivel individual. Familia se muta in Statele Unite, unde are deja o galerie, asa cum are una la Londra, ca orice familie insemnata de oameni de afaceri evrei.
Lucruri bune despre negustorii de arta – ei sint insarcinati, dupa parerea autorului, sa formeze gustul pentru un anume curent sau un anume pictor, sa-l promoveze si sa-l impuna. E interesant de aflat ca n-a existat dintotdeauna o sensibilitate (implicit, o piata) pentru Chardin, de pilda. Multe lucruri rele despre experti si despre familiile pictorilor, care uneori cautioneaza falsuri – dar si reciproca e valabila: Vlaminck, spre sfirsitul vietii, nu si-a recunoscut un numar de tablouri, pictate totusi de el...

O vaga unda de simpatie pentru falsificatori, simpatie deplasata la un negustor, chemat tocmai sa condamne asemenea practici. Pe scurt, o carte in care lumea se imparte in evrei si/sau bogatasi. Un vitriolant portret al lui Malraux, hot de sculpturi de la Angkor Vat, din Cambodgia – un Malraux dusman al familiei Wildenstein.
Deranjeaza numeroasele episoade din biografie omise, escamotate sau drapate. Cartea se incheie nepotrivit, cu un capitol despre cursele de cai, cealalta pasiune a galeristului. Ceea ce, dupa evocarea lui El Greco, a lui Rembrandt si a altor mari pictori, suna discordant si ieftin. Ea ramine totusi interesanta ca document, desi autorul irita prin amoralism: vezi capitolul unde vorbeste despre colectionarii de pe vremuri, care acumulau doar pentru placere, si cei de azi, care colectioneaza pentru a revinde. Faptul ca unii colectionari se transforma in negustori de arta il deranjeaza: se creeaza concurenta in lumea mica a negustorilor.

Wildenstein cel batrin este unul dintre cei care au cumparat, la un pret de nimic, comorile Ermitajului de la Lenin (celalalt este Armand Hammer) – Trotki avusese ideea sa fie vindute, in timpul marii foamete din anii ’20. Ceea ce nu il impiedica pe fiu sa ocheasca niste imense lazi apartinindu-i lui Nicolae al II-lea in castelul Balmoral din Anglia si sa sugereze, candid, ca ar trebui restituite Rusiei si ca printul Charles n-are nici un drept asupra lor...