Nu se ştie niciodată care este duşmanul şi de
unde răsare, vor spune peste un veac ideologii lumii moderne. În anii de la
mijlocul veacului al XIX-lea, nici în Timişoara, nici altundeva nu prea
„activa“ poliţia politică, şi asta cu toate că motive erau destule. Dacă ne-am
lua strict după anunţurile din presa vremii, nu ar fi multe de găsit referitor
la duşmanii ideologici. Iacătă, domnilor, „Regimentul chezaro-crăiesc 9 de
jandarmerie ţine o licitaţie ptr. executarea de lenjerie. Sînt invitaţi:
lenjerese cu practică şi alţi doritori. La cîştigarea licitaţiei se va depune o
cauţiune de 10% din plata ce se cuvine
executantului“ (Tmsw. Ztg. 1857:121, fişa 5336). Prin urmare, mai nimic în
măsură să stîrnească respectul faţă de autoritatea statală, deşi luptele
politice existau, ungurii din dualism vor prigoni publicaţii, vor mai
întemniţa, vor face tot ce pot ca să şubrezească imperiul prin dinamita naţionalismului
cu care se vor angaja în luptă dreaptă de dimineaţa pînă seara şi care va
sfîrşi, inevitabil, prin glonţul final al lui Gavrilo Prinkip îndreptat spre MS
Arhiducele moştenitor Franz Ferdinand la Sarajevo.
Sîntem, totuşi, departe de şurubăraiele
strînse amarnic de cenzura de pe vremea stalinistă. După moartea tătucului
popoarelor, spiritul sagace-analitic al lui Eugen Negrici identifică în
literatura şi presa vremii un soi de „îndulcire“ a asprimilor ideologiei
mascate literar sub forme epice. Ceea ce astăzi este greu de priceput era
odinioară sport popular: adulmecarea micilor semnale de primăvară şi
dezamăgirile cotidiene, speranţa după altceva, tînjirea fără nume clar, dorinţa
de plecare, senzaţia de sufocare, de lipsă de perspective. Aşadar, după anul 1953, „Satira socială se îndulceşte şi
se îndreaptă nu atît spre «duşmanul de clasă» (reprezentat cel mult prin cei ce
fură sau atentează la bunul obştesc), cît spre categoriile «clasice», general
umane (palavragiii, leneşii, beţivii, linguşitorii etc.). Dintre categoriile
profesionale rămîn în vizor gestionarii şi vînzătorii necinstiţi, meseriaşii cu
tentaţia eternă a ciubucului, muncitorii care nu-şi fac norma sau chiulesc,
ţăranii care nu se grăbesc să intre în G.A.C., literaţii cu limbaj păsăresc,
pictorii cu înclinaţii avangardiste. Cu alte cuvinte, plevuşcă şi tarele
minore“ (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, 102).
Peste tot pictorul, mai ales „cel cu
înclinaţii“ este, alături de scriitor, suspect, marginalizat, prelucrat. Cutare
ins din lumea orwelliană, „spune lucruri pe care mai bine nu le-ar spune, a
citit prea multe cărţi, frecventează Cafeneaua Castanul, cuibul pictorilor şi
muzicienilor. Sigur că nu există nici o lege, nici măcar dintre cele nescrise,
care să te oprească de a frecventa Cafeneaua Castanul, dar localul este oarecum
rău famat. Acolo se adună de obicei foştii granguri ai Partidului, acum
compromişi, înainte de a fi, în sfîrşit, epuraţi“ (Orwell, 1984, 22).
Cît
despre cei pe care azi îi numim clasă de mijloc, lucrurile sînt şi mai greu de
priceput. Un şofer din Adio Europa!, romanul de excepţie al sertarului
autohton, se declară confuz, aşa cum eram, de altfel, mai toţi: „stau la
volanul ăsta, am reflexe bune, nu beau decît de sărbătorile mari. Stau şi mă
gîndesc: ce e de făcut?“ (I.D. Sârbu, Adio, Europa!, 13).
În fapt nu era nimic de făcut, cel mult de
văzut şi de constatat diferenţe: iată, în fişa 3579, dăm în Timişoara peste
casa cu nr. 1242 din cartierul Fabric care „este situată pe str. Rothe Kugelgasse“,
specificîndu-se: „aproape de 2 pistoale“.
Vă daţi seama cum îi zice cîrciumei?! De
neimaginat cum anume ar fi putut fi în anii epocii de aur, ca şeful de unitate
să agaţe de perete – sub egida Centrocoop sau Alimentaţie publică – numele localului, anume: „Cîrciuma LA DOUĂ
PISTOALE“. Mai uşor e de închipuit scena bufă din I.D. Sârbu cu „părculeţulEnglish“ în care „cîntă după ureche fanfara Şcolii Militare de Amenzi şi
Circulaţie“ (Adio, Europa!, 179).
Dincolo de epoci, de regimuri politice, de
poliţii şi cenzuri, absurdul buf şi faptul de viaţă aiuritor e acelaşi peste
tot şi în toate timpurile. La 1856 „Joseph Bale menţionează că Kiraly se ocupă
cu tăierea verzei la domiciliu, în condiţii optime“ (Tmsw. Hg.1856:238, fişa
3654). Peste un veac, muzica Şcolii Militare de Amenzi şi Circulaţie suna
„afon, dodecafon, cacofon“. În concluzie, „în disperare cădeau în parc frunzele
tinere de arţar“, iar „stolurile de vrăbii goneau în direcţia gării şi
abatorului“ (Adio, Europa!, 180).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters