ISTORIA DIN CUTIA DE PANTOFI. Casa Paşei de Timişoara

Autor: Daniel VIGHI | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Revin la epoca vilayetului de Timişoara. Ocupaţia otomană a oraşului a durat o sută şaizeci şi patru de ani (1552-1716), aproape cît aceea a romanilor în Dacia. Caut prin cutia de pantofi numele de groază şi de respect al turcului, căruia şi lumea Mitteleuropei a fost musai să i se închine. Dacă, să zicem, ortodoxia şi turcocraţia par să stea mai firesc împreună într-o relaţie în care cei dintîi sărutau papucul din atlaz al padişahului, pare mai greu de imaginat că acelaşi lucru l-ar fi putut face papistaşii. Pe de altă parte, evenimentele istorice nu sînt relevante în căutările noastre de arheologie culturală. Iată cîteva doar: în 13 decembrie 1603, unii prizonieri turci informează oştile austriece că la Timişoara ar fi ciumă (fişa 3886).

Cu trei ani înainte, în jurul datei de 11 februarie 1600, armata lui Mihai Viteazul arde suburbia (Vorstadt) oraşului, soldaţii iau cu ei 300 de femei ale musulmanilor păgîni şi apucă pradă multă. Cu alţi patru ani mai devreme, în vara anului 1596, avem următoarea informaţie: „Într-o scrisoare a lui Simion Genga către fratele său Pabro Genga, datată 19 iunie 1596, se spune: principele Sigismund Bathory venind în ajutorul Cetăţii Lipova, asediată de păgîni, provoacă retragerea acestora spre Timişoara, care va fi atacată de creştini (În: Doc. priv. la ist. Ardealului, vol. V, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 37)“ (fişa 3888).

Viaţa cotidiană e mai greu de dibuit, din cauza anvergurii isprăvilor istorico-militare. Orice căutare în culturalitatea unui loc e legată însă de istoria „banală“, natural mai aproape de ţinta căutărilor mele. Ceea ce găsesc e puţin: bunăoară, faptul că oraşul este împărţit în patru districte, că suburbiile cuprind fiecare zece mahalale otomane, că există viaţă creştină rasciană (ortodoxă, adică), că, după cum ne asigură călătorul turc Evlia Celebi, singurele construcţii de cărămidă sînt coşurile de fum ale caselor, că străzile sînt podite, că e mlaştină peste tot, că locuitorii aruncă gunoaiele în Bega şi tot de acolo beau apă. Fapte de cultură a locuirii, cum am spune noi astăzi. Adăugaţi construcţiile exotice: Marea Moschee, bazarul, Poarta de la Apă, Poarta de la Mal, băile publice, Casa Paşei, „desenată“ de un oarecare, pe nume „Radogna Meimar“ (arh. Mihai Opriş, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987).

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ISTORIA DIN CUTIA DE PANTOFI. Casa Paşei de Timişoara

Autor: Daniel VIGHI | Categoria: Rubrici | 0 comentarii