OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

 

O clădire ponosită din centrul istoric al Timişoarei poartă numărul 24 şi se află pe strada Eugeniu de Savoia, nu departe de Sinagogă. Istoria clădirii este spectaculoasă. Pe locul unde se află acum părăginătura au intrat trupele austriece după asediul victorios al oraşului prin Poarta Forforosa la 18 octombrie 1716. După douăzeci de ani „meşterul zidar Wenczel Lechner cere Administraţiei să permită comunităţii evreieşti să-şi ţină întâlnirile într-o încăpere de sub poartă. Între anii 1755 şi 1760, aici a funcţionat o casă de rugăciuni a comunităţii evreieşti. După acest an, comunitatea mozaică îşi ridică două sinagogi, câte una pentru ritul aschenazim şi sefardim“ (Ioan Haţegan, Cartea străzii Eugeniu de Savoya, Brumar, p. 37). Conform legii Judenordnung, în cetate nu se puteau construi sinagogi. Acest fapt se va fi transpus în lege la trei zile după sfintele sărbători de Crăciun, în 28 decembrie, anul 1776, când excelenţa sa baronul Josif Freiherr von Brigido, guvernator al Banatului Timişoarei, binevoieşte să publice ordonanţa Judenordnung (Ionel Popescu, Comunităţile evreieşti din Banat în secolele XVIII-XIX ). Conform acesteia, şi făcînd voia Majestăţii Sale imperiale Maria Tereza, evreii „nu puteau angaja servitori şi doici creştine“.

 

Nu era pe măsura demnităţii creştine să slugărească la iudei deşi aceştia, se spune tot acolo, „puteau să beneficieze de serviciile intelectualilor, meşteşugarilor, negustorilor şi inginerilor creştini, ale medicilor, chirurgilor, farmaciştilor şi moaşelor creştine“. (Ionel Popescu, p. 110). O altă prevedere hotăra că “evreii nu au voie să găzduiască în casele lor creştini, după cum nici ei nu pot locui în casele creştinilor“. Ca să fie lucrurile clare s-a încercat în Judenordnung şi ctitorirea unui ghetou în oraş, după cum ne asigură una dintre hotărâri prin care se porunceşte că „evreii nu mai pot locui «după bunul lor plac în casele creştine», ci trebuie să-şi construiască locuinţe în cartierul repartizat de autorităţi, în decurs de un an, toţi evreii erau obligaţi să evacueze casele creştine şi să se mute în cartierul amintit“ (Ionel Popescu, p. 110). Numai că lucrurile nu au stat chiar aşa, existau împotriviri, relaţii, nevoi financiare, capacităţi reale de a face lobby, de a îndura, înduioşa, convinge. Destul de bine că nu s-a făcut ghetou în Timişoara.