OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intrăm după mulţi ani în camera din faţă a casei în care am copilărit şi vedem că totul e la fel, un aer discret de melancolie difuză se revarsă din lucruri odată cu senzaţia irepresibilă a  unei stări de suspensie metafizică şi asta chiar „ cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou“ cînd „prăvălia Max Krayer, Fabric, Hauptplatz, oferă un sortiment de obiecte de galanterie, (…) lemn, piele, fier şi broderii; jucării, bibelouri, porţelan, faianţă Wedgwood, parfumerie“.  (În Tmsw. Ztg., 1856; 293, fişa 3816).

 

Poezia obiectelor din camera din faţă „poate deveni rebus prin enigmă ştiinţifică sau metafizică“ (Huxley, Şi restul e tăcere: 12). În faţa enigmei metafizice a obiectului ne comportăm cîteodată sarcastic, dăm drumul la formulări apodictice, putem zice tare: „Domne, dar omul mai trăieşte şi sub o dimensiune metafizică...“ (Preda, Cel mai iubit… , 2: 179).  Alteori, perspectiva este antimetafizică precum aceea pe care o încearcă Hans Castorp pe balustradă, învelit în pătură, în şezlong, noaptea, sub cerul geros, înţesat de stelele de peste munţii de la Davos, purtînd în auz ecoul zicerii sarcastice a unui domn pe care îl urmăreşte cu atenţie pentru a concluziona ferm că  „nu putem decît să fim recunoscători unui om ca domnul Settembrini care, cu o energie foarte pedagogică,  a înfăţişat metafizica drept «răul» fundamental“  (Thomas Mann, Muntele magic, 608).

 

În aceeaşi cameră,  dinaintea aceloraşi porţeanuri, poţi rătăci eretic pe ţărmuri ale cunoaşterii (tot) metafizice, precum în  Tabloul I, în Odaia de lucru în care intră Faust şi zice: „Ce va fi, va fi ! Eu te las /In plata Domnului, Teologie. /Divină-i metafizica magiei /Divine-s cărţile necromanciei / Şi asta-i tot ce-şi mai doreşte Faust“ (Goethe, Faust: 3).

 

Uneori, metafizica te face să întîrzii de la alte obligaţii ale existenţei „fizice“. Cutare erou o aşteaptă cu nerăbdare pe Michèle în odaia de la hotel şi, deoarece nu mai vine, acesta găseşte explicaţia care îl mulţumeşte pe deplin: „E o tîmpenie să creadă că Michèle nu vrea să urce în camera lui. Dacă nu vine e din pricină că stă absorbită în faţa vitrinei unei prăvălii sau a unei feronerii, încîntată să vadă o mică focă de porţelan sau o litografie de Zao-Wu-Ki“. (Cortazar, Cît o iubim pe Glenda, 3).

 

Alunecat din metafizica reveriei lui Michèle  în fizica existenţei în sine, obiectul – acela din porţelan, mai ales, pe care îl putem cumpăra de la „prăvălia Max Krayer, Fabric, Hauptplatz“ – se încarcă de tensiune erotică,  după cum ne dă asigurări ferme o cunoscătoare a „întîmplării“: „Datorită catifelei, mătăsurilor, porţelanurilor cu care se înconjoară, femeia va putea să-şi satisfacă parţial (…) senzualitatea (sa, n.n.) prehensivă pe care de obicei nu şi-o satisface în viaţa sa erotică“. (Simone de Beauvoir, Al doilea sex, 2:181).

 

Obiectul căzut – din metafizica încremenirii în fierbinţeala sexului – e aşa ca în proza-reverie-erotică a unui bun autor despre care mulţi am uitat, chiar şi cei din Timişoara, este vorba de Alexandru (pentru prieteni Sandu) Deal care vădeşte certe intuiţii abisale în romanul Laşii, apărut la editura Cartea Românească în anul 1971. Apropierea de obiecte este tulburată erotic („Se apropia de obiecte, le atingea şi le apăsa dureros de frunte ori de torace; le iubea cu patima pictorului demiurg.“) Raportul este dublu: căzut în materialitatea erotică, o dată, şi a doua oară sublimat invers, în abstracţiuni cu iz metafizic („...zguduit de tăcerea lor, implacabilitatea şi siguranţa imuabilă a formelor îl înfricoşa, le bănuia doar veşnicia.“ – Deal, Laşii, 105.) Neputinţa de a se împreuna cu metafizica  obiectelor, cu „tăcerea lor, implacabilitatea şi siguranţa imuabilă a formelor“, cu bănuiala „veşniciei“ ascunsă în implacabilul încremenirii îl împinge pe reveur spre o stare, nu de unio mystica, ci, dimpotrivă, spre unio erotica. De la unio mystica la unio erotica e drumul străbătut în Renaştere de la unirea mistică cu Dumnezeu la aceea erotică deplină cu natura în numele sloganului leibnizian  Deus sive Natura care ne învaţă că Domnul şi natura se pot aşeza unul în locul celuilalt. (cf. Gustav Emil Müller,  Philosophy of literature, 1948).

 

Reproduc fragmentul de proză din Alexandru Deal care dovedeşte ceea ce am spus mai sus: „Sta drept, sensibilizat, dar surd la orice alte zgomote; închidea în el un obiect. Inocenţa lui era greu încercată. Trebuia mai intîi să creadă cu dăruire în ideea de a fi, de exemplu, ceaşcă de porţelan, ori clapa pianului, una din cele cincizeci de clape albe, sau una din cele treizeci şi cinci de clape negre, lăcuite, ale masivului muzical HOFMANN&CZERNY, clapă perfectă, lucitoare, cu spinarea netedă, alunecătoare, anonimă între celelalte surate“. (Deal, Laşii, 105).