OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu a pierit meseria de profesor de dans, dovada un afiş în cartierul Iosefin pe care îl vedeam prin anii 80 agăţat pe zidurile pieţei printre măcelării, şmenari, traficanţi de ţigări Vikend din Iugoslavia, ţigănci grase cu fuste eastmancolor cu prezervative şi contracepţionale care nu erau pe placul autorităţilor care îşi doreau creşterea natalităţii pe măsura ambiţiilor lui Ceauşescu.

Aşadar, printre toate fojgăielile respective, prin aceea magmă protocapitalistă care prevestea vremea de astăzi a supermarketurilor, persista încăpăţânat un afiş format A4 cu anunţul unui domn care preda dans pentru tineret – o chestie în felul pălăriilor „rossignol“, prăfuite şi demodate. Afişul oferea privirilor interesate silueta unui dansator spaniol spălăcit de ploi şi soare. După revoluţie acelaşi profesor cu afişe A4 a reuşit ceva greu de imaginat înainte vreme: în holul mare al Universităţii, seara, după ora 21, ca să nu deranjeze cursurile, perechi de juni se iniţiau în ritmuri de dans pe melodii cam ca acelea pe care le anunţa cu un veac şi jumătate înainte herr profesor Nieselt Hermann, tot din urbe, care enumera dansurile pe care le preda neştiutorilor, adică „Polka, Mazurka, Polka-Tremblent,  Zepperl-Polka; l'Aliance oder Sebastopol- Quadrille“. Acelaşi, promitea ferm că poata aranja „baluri, cadriluri, dansuri naţionale, cotilioane, baluri mascate“ (fişa 3618 în Tmsw. Hg.1856;219).

Dacă dansurile le mai puteam vedea  la televizor – mai nou, în concursuri de dans în care perechile se răsucesc pe ritmurile Polka-Tremblent cu un soi de înţepeneală fastuoasă şi uşor caraghioasă, cu protagonişti făloşi şi cam prostuţi, mai ales cînd li se iau interviuri –, dacă pe toate acestea le mai puteam cît de cît vedea, balurile, fie ele din acelea obşteşti, fie mascate, „nu se mai există“, vorba amicului P., priceput mânuitor al vorbelor ironice. Poate în filme fastuos-baroce de felul Ghepardului lui Lampedusa în regia lui Luchino Visconti în care Burt Lancaster cu Claudia Cardinale dansează la unul dintre cele mai celebre baluri ale cinematografiei mondiale. O lume desuetă, cu poezia ei, cu amintiri falnice, uneori cu iz militar din vremuri de odinioară, cum fu în anii când, în principatul Württemberg, „se răspîndi vestea trecerii oştirii Mariei Tereza“. Atunci, şi numai acolo, erau aşteptaţi „să vină francezii“ pentru niscaiva vajnice încleştări războinice în care mulţi credeau că frîncii „vor fi înfrînţi si dezonoraţi“. Prin urmare, în aşteptarea isprăvii „nu trecea nici măcar o zi fără ca, în cinstea oştirii ce mergea spre Rin, să nu se organizeze baluri, unde se bea bere din abundenţă, ori serate în pieţele din faţa bisericilor, lîngă felinare, unde se îmbuibau pînă la leşin“. (Crnjanski, Migraţiile, 95).

Petrecerile aprige din vremea Mariei Teresa se domolesc, după cum şi aristocraţii se moleşesc, şi din junkeri războinici devin cheflii dezabuzaţi ca Ştefan, fiul contelui Bohuş  din Şiria, alături de  care junele Slavici petrecea la serate dansante care însoţeau partidele de vânătoare sau de billiard despre care am scris în alt loc. Scena este pilduitoare  pentru amurgul imperiului care dansează la baluri cu iz metafizic şi crepuscular, aşa ca acela din  Palazzo Valguarnera-Gangi unde Visconti a filmat celebrul bal din Ghepardul. Asemenea nepotului Tancredi al lui don Fabrizio din Donnafugata a fost Slavici la Şiria contelui Bohus unde, după cum ne mărturiseşte a trăit „timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-şi petreacă ziua de mîine. Ieşeam cînd călare, cînd în trăsură la plimbare, făceam din cînd în cînd excursiuni mai lungi, jucam cărţi ori la biliard, ieşeam – după sezon – la vînătoare, luam parte la mese mari şi la serate dansante“. (Slavici, Opere, IX, 225).

Între timp, dansul şi balul au tot evoluat, apoi au involuat, mai apoi s-au degradat în ritm de chef walpurgic pentru a sfîrşi în halucinantul episod din Isarlîkul comunist al lui I. D. Sîrbu: „Pari vrăjit, după umerii tăi eu văd stepe înzăpezite, corbi caralii, pahod na Sibiruri. În ochii tăi frumoşi, nu văd urmele nici unui clasic: acolo, trei babe cloanţe în curul gol dansează ciuleandra, în timp ce directorul tău suprem, chiuind în ritm, îţi desface contractul de muncă“. (I. D. Sîrbu, Adio Europa!, 103)