OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vai, vai, scumpi cetitori, ce-mi fu dat să găsesc tot scormonind după ale vieţii şi ale prozei prin terfeloagele vechi! Iacătă, vă spui degrabă. A fost trăitor prin cetatea Timişoarei Osman, despre care istoricul ne spune că s-a dedat la vin de la ghiauri – carele cuvînt pe limba cuceritorilor Sfîntului Imperiu romano-german se spune der Giauren. Aceşti der Giauren l-au momit în prizonierat pe numitul Osman  – „aga al primului escadron din garnizoana oraşului Timişoara“ (Cristina Feneşan, p. 13) –  la vremea unui prizonierat printre ofiţerii şi unterofiţerii crăieşti – la închinat stacane cu băutura lui Shaitan, cum i se spune Necuratului în Coran. Nimeni altul nu poate spune mai mult decît aceste vorbe ale unei spovedanii publice a agăi (sic!) de Timişoara, păstrate prin vremi şi publicate la Köln, în 1967, ca vrednice de pomenire nepoţilor. (vezi Der Gefangene der Giauren. Die abenteuerlichen Schicksale des Dolmetschers Osman Aˇga aus Temeschwar von ihm selbst erzählt, ed. R. F. Kreutel şi O. Spies, Graz, Wien, Köln, 1967, apud Cr. Feneşan). Pe româneşte, turcul Osman din Timişoara îşi povesteşte destinul său cel aventuros (Die abenteuerlichen Schicksale), în care s-a dedat la vin şi a călcat strîmb faţă de ceea ce l-au sfătuit cu înţelepciune dervişii din ordinul Bektaşiyye.

 

O să vorbesc la vremea cuvenită despre aceste ordine care se aflau în număr de patru (cf. Cr. Feneşan) în cetate. Inteligentsia vremii le pomeneşte şi istoricii consemnează. Numele osmanlîilor care spun despre ordinele dervişilor cetăţii sînt Müniri Belgrîdi, Evliya Celebi, Mehmed Fîndîklîlî Silhadar, pe urmă „timişorenii Ali, păstrătorul sigiliului lui Djafer Paşa, Bartînlî Ibrahim Hamdi“. De altfel, mărturisesc faptul că anume ceva din ordinul Bektaşiyye am regăsit, la rîndul meu, în moliciunea stiharelor pentru copii cînd scoteam icoana brodată a Sfintei Învieri la lumina lumînărilor nopţii din „biserica Intrarea în biserică a Maicii Domnului“ din Radna. Spun cu toată umilinţa că ţoalele respective (epitahil, stihar, prapuri, odăjdii) mi se păreau mai degrabă, Doamne iartă-mă, otomane decît altfel. E adevărat că mă aflam, la vremea de atunci, sub puternica influenţă a cărţilor de felul Stejarul din Borzeşti cu ilustrate doldora de ieniceri şi spahii împodobiţi cu epitrahile războinice din mătase şi brocarturi bogate.