OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În ciuda istoricelor războaie dintre creştinii ortodocşi şi otomani, pentru oamenii de rînd lucrurile nu stăteau chiar aşa. În fişa cu nr. 3892, din cutie, găsesc următorul text pilduitor: „(Aldana, maestro de campo, comandant al Timişoarei, scrie că populaţia rasciano nu arată în nici o operaţie a fi vasală fidelă a majestăţii austriece şi că vor lupta numai forţat). În: Federigo Bodar, ambasador, către dogele Veneţiei. Doc. priv. la ist. Buc, 1929, vol. I, Viena, 10.II.1552, p. 69“. E adevărat că, după cucerire, otomanii au transformat o parte însemnată dintre biserici în djamii. Ce însemna acest lucru s-a văzut după cucerirea Constantinopolului, cînd Hagia Sofia a devenit moschee. Întîi de toate, crucea din vîrful turnurilor a fost pogorîtă în ţărînă, a fost proptită de te miri ce lucruri nedemne şi a pierit în volbura vremii. În locul ei au fost instalate coarnele semilunii. O poveste simbolică, aceasta, care e a Imperiului Otoman mai degrabă decît a islamului, chit că noi mai avem astăzi această încredinţare. Pe vremea celui dintîi Djihad, steagul profetului era alb-negru, cu inscripţia „Nasr um min Allah“ („Cu ajutorul lui Allah“) – cf. Chebel Malek, Dicţionar de simboluri musulmane, Editura Paralela 45.

 

Aşadar, semiluna nu are de-a face prea mult cu islamul. Acesta e al djamiilor pe care le instalează în locul bisericilor creştine, prin Timişoara şi Banat, spahii şi ienicerii, după 1552, cînd se va organiza vilayetul. Operaţiunea respectivă nu era foarte greu de împlinit, bisericile erau oricum îndreptate spre răsărit, de unde imamii îşi rosteau bolborositele rugi către Allah. Altarul devine mihrab, care e tot aşa ceva, turlele ajung minarete, în care urcă, la ore dinainte ştiute, muezinul care slobozea – peste hanuri, cafenele, băi publice, cimitire, uliţe podite cu scînduri şi bazaruri – cîntarea ezan, care chema de cinci ori credincioşii să-şi întindă covoraşul ritualic pentru rugăciune (cf. Cristina Feneşan, op. cit., p. 136). Unele djamii timişorene sînt de rang sultanal, aşa cum fu djamia ilustră ridicată din porunca sultanului Suleyman Kanuni prin 1572, adică la exact douăzeci şi unu de ani după ce oraşul a fost cucerit. Djamia ilustră – Djami sheriff – a fost acoperită cu plumb (cf. C. Feneşan). Celelalte, după cum spun călătorii, aveau acoperiş cu ţigle. La fel, minaretele zvelte şi ascuţite asemenea unui creion. O djamie cu mulţi enoriaşi musulmani este una care se afla în afara oraşului, ctitorie a paşalei Seydi Ahmed. Locul ei se regăseşte în harta arhitectului effendi Radogna, nu departe de Poarta Cocoşului. De la ferestrele djamiei se putea vedea apa leneş-curgătoare a Begheiului.