OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La un veac după isprăvile lui Osman Aga – cel dintîi agă al Timişoarei care s-a dedat la vin –, ajunge, îmbrăcat în odăjdii osmanlîie, Evlia Celebi în satul Jebel care „aparţine alaibeiului“ (despre care Atanas Hristov în studiul „Bulgarian armed forces under the Ottoman rule“, Sofia, 1938 susţine că ar fi analogonul colonelului ghiaur). Jebelul a rămas, alaibeiul s-a dus! În comuna aceasta, care nu e departe de Timişoara, în anii ’70, pe la nunţi cînta la vioară uica Efta Botoca. Pe acesta l-a dibuit Gheorghe Zamfir şi l-a purtat prin toată lumea, şi a ajuns pe la curţile împăratului Hirohito din Ţara Soarelui Răsare. Ciudăţenii ale mixului orientalo-occidental bănăţean peste veacuri şi îndătinări. Desigur că şi pe vremea lui Evlia Celebi valahii şi sîrbii din Jebel or fi avut cîntăreţi la instrumente pe care nu le ştim azi. Despre loc, călătorul turc zice că e greu de găsit acolo, la Jebel, vreo piatră cît de mică, fie ea „măcar cît un bob de fasole“ (Evlia Celebi, Călători străini, vol. VI, p. 491). Firească observaţie a călătorului ajuns în pustă în care, desigur, e greu de găsit pietre, poate cel mult nisip pe malurile Timişului, în care s-ar fi putut însori şi scălda. Înainte de a ajunge la Jebel, turcul trece printre grădinile roditoare ale Dentei, ai cărei locuitori se bucură de o lege sultanală pe nume iradea la anul 1690 (http://www.primaria-denta.ro), prin care ţăranii comunei se duc la muhtari (primar) şi primesc drept de la măritul padişah să lase iorsagul (adică averea: grunturile, delniţele şi ţarinile) la nepoţi.

 

Iacătă cum, odată ajuns în Denta, uica Iosîmică, petentul iradelei, salută pe effendi dizdar cu cei cincizeci de neferi din subordine, îşi ridică pălăria cînd ajunge în dreptul geamiei, trece pe lîngă depozitul de muniţie şi pe lîngă dughene, intră la han şi închină o răchie de prună în numele slăvit al sultanului. Desigur că la fel de adevărată precum iradeaua sultanală este şi observaţia călătorului Evlia despre uriaşele buruieni care împînzesc cîmpurile Jebelului şi a căror înălţime o depăşeşte pe aceea a unui om călare (Evlia Celebi, p. 491). Iată o realitate fabuloasă de care am avut parte în vremurile copilăriei, cînd ne croiam cetăţi printre brusturi şi năvăleam asupra otomanilor de la blocurile militare ale cartierului Pavilioane cu urzici groase şi, izbindu-i nemilos peste picioare, curăţam ţara de lifte păgîne.