OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Misterul se naşte te miri unde. Pe vremuri căutam, printre urzicile, rugul şi lăstărişul ce învăluiau zidurile ruinate ale cetăţii de la Şoimoş, intrarea în hruba care ducea spre camera de arme plină, credeam noi, cu halebardele celor care apărau de pe metereze curtea interioară cu balconul regal. Misterioase sînt şi cartierele cu oamenii lor. Sculptorul Ştefan Călărăşanu şi pictorul Sorin Nicodim îşi au atelierul nu departe de zona Prinţul Turcesc din Timişoara. Am mai evocat numele acesta care îmi pare foarte frumos şi mărturisesc că nu am, în chiar acest moment, nici o explicaţie referitoare la originea lui: o au desigur istoricii oraşului, care nu sînt puţini şi cunosc tot ce poate fi cunoscut. Mă mulţumesc să răsfoiesc cîteva pagini pe Internet şi constat că apare uneori ca nume de cartier,  alteori ca „zona Prinţul turcesc“ din cartierul Fabric – ceea ce este mai aproape de adevăr. În tot cazul, locurile sînt pustiite de o serie de demolări din vremea ceauşismului, de prin deceniul opt al secolului trecut. Amestec de blocuri şi case vechi, cu buruieni şi gunoaie, cu peturi de toate mărimile, formele, culorile, aruncate la întîmplare, mormane de moloz, curţi interioare sărăcane cu biţigluri, atemeuri, motorete vechi Mobra, izmene la uscat, radio la maxim, curţi pustii mai ales duminica. Pe poarta mare de lemn masiv vopsită  într-un verde-cazarmă scorojit, ies  tinere rroma la plimbare, dar şi juni locatari cu blugi nespălaţi sosiţi de prin Dorohoi şi Dolhasca. Evreul timişorean octogenar Andrei Spira, născut la Fiume, îşi aminteşte că „în cartierul Fabric aproape de podul care duce spre Gara de Est, e o farmacie. Vizavi era un magazin. Unde era farmacia şi o mică stradă, apoi o prăvălie de pîine, strada respectivă o denumeam ghetoul evreilor –, acolo erau evreii habotnici“.  (Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, p. 112). Spira povesteşte că, în vremuri interbelice, erau prin Fabric, în zona Prinţul Turcesc, evrei ortodocşi cu perciuni care trăiau în apropierea podului care duce spre fosta Piaţă de Fîn, astăzi Badea Cîrţan, unde e lume multă, iarmaroc, vara: călduri ucigătoare şi munţi de pepeni verzi cu mormane de coji verzi şi roşii care atrag puzderie de muşte de cal şi viespi. Nu mai e nimic din ce povesteşte Andrei Spira, doar aglomeraţia, maşinile bară la bară, buticuri, gherete, tejghele şi ţărani tot mai puţini. Pe vremuri, veneau aici femei late în şolduri cu coşuri împletite din nuiele pline cu fructe din Podgoria Aradului: piaţa era aproape de Gara Mică şi de legătura cu trenul la Radna, la şaizeci de kilometri spre Ardeal. Veneau din Podgorie cu trenul electric încă din anul 1901, trenuleţul avea compartimente cu bănci şi cuptoare mititele în care iarna se făcea foc cu cărbuni. Femeile cu coşurile pline cu aromă de căpşuni, vişine, cireşe pietroase, struguri de masă Hamburg, Cardinal,  Afuz-ali şi ciaslă – cum i se spune poporan soiului Chasselas doré. Coşurile stăteau în vagoane de marfă deschise care se legănau pe şine printre prunii din faţa caselor din satele din Podgorie, şi apucau apoi drumul spre Piaţa de Fîn din Timişoara, nu departe de strada evreilor cu perciuni din Fabric.