OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Horia PETRA-PETRESCU
I.L. Caragiale: viata si opera/
Leben und Werke
Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2004, 236 p.


„Am impresia ca despre Caragiale nu se poate scrie decit ori bine ori foarte bine, ori prost sau foarte prost, rareori si numai cu greu mediocru, plat, plicticos“, afirma Mircea Iorgulescu in eseul sau consacrat lumii lui Caragiale. Citatul mi-a venit instantaneu in minte la capatul lecturii monografiei lui Horia Petra-Petrescu. Nu neaparat fiindca aceasta ar fi „plata“, „mediocra“ ori „plicticoasa“ (desi este evident ca orice cititor al vremurilor noastre o va socoti un pic prea „cuminte“, didactica si lipsita de verva), ci pur si simplu pentru ca te ajuta sa (re)descoperi ce anume face, practic, cu neputinta ca discursul critic despre Caragiale (chiar si cel scortos-academic) sa ramina pina la capat anost. Mecanismul e simplu: un citat din opera rupe dintr-o data monotonia si deplaseaza centrul de greutate catre zona efectelor, a expresivitatilor involuntare. Ceva chiar mai greu de explicat se intimpla – a remarcat acelasi Mircea Iorgulescu – in cazul comentariilor proaste sau foarte proaste: ele capata o stranie fosforescenta caragialesca, devin memorabile, intra intr-un dialog sui-generis cu opera, ii probeaza, sistematic, vitalitatea. Poate de aceea, spre deosebire de creatia eminesciana, de pilda, opera lui Nenea Iancu a reusit atit de bine sa se fereasca de „mumificare“ si sa produca o serie de anticorpi impotriva comentariilor (involuntar caragialesti!) scornite de apologeti neghiobi, ametiti de iluzia ca elogiul poate scuza ineptia.

Revenind la monografia lui Horia Petra-Petrescu, pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, tin sa precizez de la bun inceput un lucru: avem de-a face, practic, cu primul studiu monografic consacrat lui Caragiale. Pina la acel moment, singurii care mai emisesera „opiniuni“ demne de luat in seama erau Maiorescu si Dobrogeanu-Gherea. Nu exista inca nici studiul lui Serban Cioculescu, nici Arta prozatorilor romani a lui Tudor Vianu, nu avusesera ocazia sa-si exprime parerile nici Zarifopol, Calinescu ori Lovinescu. La ora actuala, cind exista o exegeza caragialiana atit de bogata, cind au aparut numeroase eseuri – unele dintre ele sclipitoare – pe aceasta tema, cu greu te poti sustrage tentatiei de a compara si, in acelasi timp, foarte usor poti deveni nedrept. Intr-un cuvint, ceea ce vreau sa spun este ca, inainte de toate, avem de-a face cu o lucrare de pionierat, care trebuie judecata in context.

In al doilea rind, nu trebuie sa uitam ca ea este la origine teza de doctorat, temeinic si riguros documentata (perioada consacrata intocmirii ei a fost destul de lunga: patru ani, 1906-1910). Este de la sine inteles ca, in aceste conditii, autorul a fost obligat sa respecte anumite norme academice. Daca mai adaugam la toate acestea faptul ca teza a fost redactata initial in limba germana, putem deduce cit de anevoioasa va fi fost ducerea ei la bun sfirsit.
In fine, Horia Petra-Petrescu a fost contemporanul lui Caragiale. Nu in acceptiunea in care percepem noi astazi termenul, cind ne intrebam, mai mult ori mai putin dilematici: „Caragiale, contemporanul nostru?“, ci in sensul propriu, lipsit de orice echivoc: a avut ocazia sa-l intilneasca pe strada, sa corespondeze si sa converseze cu el, sa-l viziteze in locuinta sa din Berlin. Mai aproape de postura martorului, a memorialistului, asadar, tot el este cel care a provocat una dintre cele mai semnificative autocaracterizari ale lui Caragiale: „Eu, cind am inceput a scrie, nu m-am gindit ca are sa vie intr-o vreme departata atita onoare pentru mine, sa se intereseze cineva de asa amanunte ale vietii mele de meserias; nu mi-a dat prin cap sa tiu zi cu zi socoteala de data si de natura lucrarilor mele, de imprejurarile in care le-am produs si de locul unde s-au publicat“.

Tinind cont de toate cele spuse pina acum, putem deduce ca demersul editarii la noi a celei dintii exegeze despre autorul Scrisorii pierdute trebuie perceput inainte de toate ca un act de restituire. Editorii (Ioan Dersidan si Rudolf Windisch) isi fac de altminteri foarte bine treaba, cartea (editie bilingva, cum se poate deduce si din titlu) cuprinzind, pe linga o consistenta prefata semnata de Ioan Dersidan, o postfata a lui Klaus Bochmann si o nota asupra editiei.
Din prefata, cititorul mai putin familiarizat cu activitatea literara a lui Horia Petra-Petrescu poate afla o serie de detalii in acest sens: faptul ca autorul a fost una dintre personalitatile cunoscute ale Astrei, ca si-a adus o contributie importanta la realizarea Marii Uniri, ca a scris poezii, proza si piese de teatru, ca a tiparit numeroase foiletoane si articole politice s.a.m.d. Partea cea mai savuroasa din intreaga prefata mi se pare insa incheierea. In contextul discutiei despre valorizarea actuala a lui Caragiale, Ioan Dersidan remarca, nu fara umor, proba-parola a vitalitatii operei acestuia: „chipul scriitorului (…cu lancea ridicata) pe hirtia de un milion, «ultima emisiune»“.

Intorcindu-ma, pentru ultima oara, la textul celei mai vechi exegeze despre Caragiale, trebuie sa remarc citeva aspecte care merita o nota foarte buna, mai cu seama in contextul pe care tocmai l-am mentionat: dincolo de rigoarea clasificarilor (trateaza separat „scrierile satirico-umoristice“, „nuvelele si dramele serioase“, „scrierile politice“), Horia Petra-Petrescu se dovedeste foarte abil cind vine vorba de stabilirea unor analogii cu teatrul din strainatate (priveste mai totdeauna piesele lui Caragiale in contextul dramaturgiei europene sau al dramaturgiei romanesti de pina la el) si nu se abtine de la afirmatii transante (ramase pina astazi actuale), dupa care opera dramatica pe care o discuta ar constitui „miezul dur al literaturii romane“. Nu trebuie sa ne mire asadar faptul ca importanti critici si istorici literari de mai tirziu (printre care merita amintiti Serban Cioculescu si Florin Manolescu) au citat aceasta aparent modesta lucrare de doctorat. Cei mai multi cercetatori ai fenomenului Caragiale nu amintesc insa de ea. O vor face, speram, de-acum inainte. Cititorului nu-i ramine, pina atunci, decit sa se bucure, chiar dincolo de paginile cartilor, de „efectul Caragiale“. Asa, ca dupa „electiuni“…