OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Henri STAHL
Bucurestii ce se duc
Editura Domino, 2002, f.p.


Bucurestiul a intrat in secolul XX plin de incredere in sine, mindru de noile monumente cu care se impodobea, de rolul de capitala a celui mai puternic si mai prosper regat balcanic, de luxul elitei sale, de institutiile culturale si, nu in ultimul rind, de supranumele care, magulitor, il inrudea cu orasul-lumina de pe malurile Senei.
Bucurestiul lui Henri Stahl nu este insa Micul Paris, orasul stralucitor si frantuzit pe care il evoca, precum o virsta de aur, bucurestenii astazi. Este orasul marunt, dar uman al fiecaruia dintre noi – noi, cei de atunci. Un Bucuresti pe sufletul lui Henri Stahl.

Conventia, cliseul, fraza banalizata, obosita, tocita de atita folosire, sint tot ce poate fi mai strain acestuia. Stahl reinvie spontaneitatea strazii, instantaneul replicii, pe care cunostintele sale de stenograf profesionist il ajuta sa le fixeze cu decenii inainte de microfoanele reporterilor si sociologilor. Schitele lui au alura cinematografica – exemplu, acea bijuterie numita Scaricica, o pagina doar, nu mai mult, dar ai acolo intreaga viata unei strazi, aproape ca te simti rezemat de zidul unei case, privind forfota lumii, jocurile copiilor.
Detaliul relevant, rezultat din ingemanarea unei exceptionale acuitati a observatiei cu selectia inteligenta a miilor de lucruri care se ofera privirii, este instrumentul esential cu care Henri Stahl readuce la viata, sub ochii nostri, un Bucuresti de mult uitat. Nu este insa detaliul savantului, bun de inserat intr-o clasificare ca de insectar, este detaliul romantic sau agitat, trist sau plin de viata al unui om care-si scruteaza semenii cu dragoste.
Nu veti gasi in aceasta carte marile palate ale Bucurestiului, fie ele institutii ale statului sau somptuoase locuinte particulare. Lui Henri Stahl acestea i se par prea formale, prea artificiale, asa cum ii par si cei care le populeaza. Veti gasi insa din plin viata mahalalelor, a cartierelor de mici casute, a parcurilor populare, mirosind a mici si a bere.

Chiar si locurile ce ar trebui sa reflecte stralucirea elitei, ca Bellu sau Calea Victoriei, sint vazute cu ochii provincialului sau ai slujnicei. Este un Bucuresti vazut la pas, uneori din tramvai, arareori din birja si niciodata din trasura – astfel, dimensiunile monumentelor si chiar ale orasului se schimba, relatiile sociale au noi intelesuri, descoperim o lume paralela vietuind intre aceleasi ziduri.
Bucurestii ce se duc este insa si o enorma galerie de portrete, de tipuri. Sute de bucuresteni de toate virstele se perinda prin fata ta, surprinsi de un ochi mai nemilos decit placile de sticla ale fotografilor timpului, caci ii vezi defilind cu gesturile, cu ticurile lor cu tot. Ii auzi vorbind, certindu-se sau, in pragul vreunui birt sau al unei dughene darapanate, salutindu-se ceremonios, ca pe treptele unui palat, ii vezi cum se tirguiesc si cum se tocmesc, cum le sclipesc ochii – copiilor dupa ceva dulce sau dupa vreo limonada, maturilor dupa mici sau dupa o palarioara ieftina, care imita moda elitei. Ii vezi plimbindu-se agale, plini de marunta importanta, sau mergind grabiti, cu gindul la cistigul nesperat care le va deschide portile unei alte vieti, ii vezi pasind agale, risipind cu nesat timpul stapinului care i-a trimis cu vreo treaba, sau calcind incet si apasat, parca ducind in spate povara multor ani de nevoi. Pagina cu pagina, o cohorta de chipuri ale Bucurestiului ti se perinda pe dinainte: barbieri, chivute, ordonante, neveste, provinciali uimiti, aflati in trecere, circiumari, studenti, telali, vatmani si cai de la tramvaie, functionari, servitoare, tati de familie cu fete de maritat, baieti de pravalie – si, printre picioarele tuturor, un popor de copii neastimparati, cu gindul numai la joaca.
Este un Bucuresti disparut pentru totdeauna, mai mult, este un Bucuresti a carui amintire insasi s-a sters. Un Bucuresti in mod minor, dar o carte majora pentru orice iubitor al acestui oras.