OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lumi in destine
volum coordonat de Smaranda Vultur, Editura Nemira, 2000, 364 p., f.p.


Povestirea vietii (life’s story sau recit de vie) reprezinta un gen de discurs autobiografic de tip oral, „o proiectie mai mult sau mai putin elaborata asupra propriei biografii“, „o povestire orala supusa intr-o anumita masura improvizatiei“. Acestea sint definitiile date de Smaranda Vultur in postfata volumului realizat de Grupul de Antropologie-Istorie orala a Fundatiei „A Treia Europa“, volum care cuprinde o serie de astfel de povestiri ale vietii, menite sa ilustreze tema avuta in vedere: memoria si cultura familiala a Banatului in perspectiva identitatilor multiple ale acestui spatiu. Multiplicitatea caracterizeaza atit interlocutorii de diferite profesiuni si etnii, nascuti intre 1900-1930 si intervievati in 1998, cit si substanta povestirilor lor.
Diversitatea relatarilor se datoreaza pe de o parte experientelor personale si perioadelor sau evenimentelor istorice care au marcat viata fiecaruia (destramarea a doua imperii, cele doua razboaie mondiale, alternanta regimurilor politice, deportarile in Rusia si Baragan), pe de alta parte, perspectivelor multiple ce creeaza cadrul unei identitati in miscare, ale carei contururi sint delimitate de jocul istorie-memorie.

Avind ca punct de plecare premisa ca „memoria este intotdeauna a prezentului, chiar daca vorbeste despre trecut“, coordonatoarea volumului reconstituie cu fiecare interviu imaginea Banatului de altadata, vazuta insa prin „lupa deformatoare“ a Banatului de azi, ai carui reprezentanti evalueaza diferit experientele trecute, raportindu-le de multe ori la schimbarile politice si sociale de dupa ’89. Astfel, amintirilor li se adauga si evaluari retrospective, fenomen tipic pentru orice povestire a vietii, ceea ce Daniel Bertaux numea „efortul totalizarii subiective“ al carui merit este ca informeaza asupra unui orizont de valori, optiuni si credinte, asupra unui intreg univers mental. In acest fel, tiparul usor de observat la primul interviu va fi respectat de cele mai multe din urmatoarele; prima parte a relatarii cuprinde o descriere monografica de tip eseistic in care este evocata copilaria de basm intr-un spatiu idealizat, in contrast cu prezentul sau cu evenimentele istorice care au schimbat cursul firesc al multor vieti. Interlocutorii vorbesc despre viata de inceput de secol sau din perioada interbelica in localitati banatene cu traditie (Timisoara, Lugoj, Oravita, Comlos, Bazosul Vechi, Urseni), iar fotografiile extrase din albume de familie si insotite de comentarii puncteaza temele principale functionind ca „suport al discursului memorial si identitar“ (este inclus chiar si facsimilul unei scrisori).

Valoarea documentara a detaliilor oferite este inestimabila; cititorul afla cam tot ce ar dori sa stie despre costumul banatean, despre sarbatorile si petrecerile specifice, precum zapostitul (un fel de bal mascat), balul secerisului, ruga sau chirvaiul (Kirchweith), care pentru populatia germana din Banat este o sarbatoare a tineretului, legata de hramul bisericii din sat. Pe linga etnologi si antropologi, interviurile din acest volum ar putea atrage si lingvistii, pentru ca improvizatia face ca amprenta oralitatii sa se pastreze, de aici prezenta unor forme dialectate si regionalisme pentru care sint solicitate lamuriri suplimentare; sint clarificati termeni ca gosti (¡ musafiri), hoare (¡ pasari), iosaguri (¡ bunuri), a merge cu pitaraii (¡ a merge cu colindul de Craciun).

Lectura interviurilor nu creeaza un portret standard al banatenilor de ieri si de azi, pentru ca acesta nu exista intr-o formula unica, ci se alcatuieste din diferente identitare, prin dialectica raporturilor cu celalalt (cu populatia de origine germana, cu localnicii din Baragan, cu evreii, cu „venitura“, adica cu oamenii veniti din alte localitati).
Valentina Gombosiu, una dintre persoanele intervievate, spune ca „fiecare om are un roman al lui“. Intr-adevar, daca ar fi inlaturate subsolurile explicative si scurtele portrete care introduc interviurile, volumul ar arata ca o antologie de proza scurta sau fragmente de roman. Insa, din pacate, experientele tragice povestite aici nu sint fictive, ele au fost traite cu adevarat, de aceea autorii acestor proze ar fi indreptatiti sa spuna ca Margareta Oglinda, una dintre interlocutoare: „Si asta a fost povestea mea. V-a placut? Mie nu mi-a placut“.