OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ovidiu PECICAN
Realitati imaginate si fictiuni adevarate in evul mediu romanesc. Studii despre imaginarul medieval
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, 200 p., f.p.


Cartea lui Ovidiu Pecican deschide o situatie-problema. Este vorba de dificultatile in definirea statutului istoriei, fie ca stiinta, fie ca „altceva“ decit stiinta. Istoriografia actuala se confrunta tocmai cu aceasta problema, de unde si starea ei de criza. Criza se amplifica si din cauza tendintelor divergente din interiorul istoriei ca domeniu al stiintei (daca acceptam prin conventie acest termen), si anume abordarea traditionalista a istoriei, pe de o parte, si cea (post)moderna, de cealalta, adica o abordare conservatoare si, in opozitie, una liberala, democratica.

Insa fetele crizei sint multiple si vin in prelungirea unei alte situatii problematice, aceea a literaturii (de la fisurarea ideii de canon, in criza si ea). Neputinta gasirii unei definitii unice pentru literatura, sau macar a unei definitii destul de cuprinzatoare si complexe, ci doar a uneia fragmentate, face ca, plecind de la definitia etimologica, literatura sa cuprinda si textele istorice (pe linga altele). Consecinta, de neignorat, este aceea ca istoria pierde din ce in ce teren lasind locul fictiunii. Criza istoriografiei, precum si cea a literaturii, ca text care e inclus intr-un canon, se permanentizeaza in momentul recunoasterii ca premiza a cercetarii ambelor domenii inevitabila subiectivitate umana. In cazul istoriei, aceasta subiectivitate nu inlatura referentialitatea, dar o poate modifica (si adeseori o face). De aici apar o serie de neajunsuri descrise foarte bine de variantele asupra unuia si aceluiasi fapt, care, prin aceasta, se ambiguizeaza, devine imposibil de reconstituit. Si, chiar daca reconstituirea se produce, suspiciunile nu sint deloc inlaturate, deoarece interpretarea critica a istoriei, prin prisma deconstructivismului postmodern, duce la constientizarea faptului ca nu exista un adevar istoric unic, tocmai pentru ca istoria este scrisa de oameni si mai exact este scrisa in interiorul unui curent de gindire, al unei traditii, fiind supusa unei ideologii.

In acest cadru, cartea lui Ovidiu Pecican acutizeaza si mai mult toate aceste probleme. Chiar din titlu, ea anunta o rasturnare a logicii obisnuite, a previzibilului istoriografic. Ordinea „canonizata“ de combinare a termenilor: realitate, imaginatie, fictiune, adevar ar fi lantul de perechi realitate-adevar, imaginatie-fictiune, schimbarea valorii gramaticale si a determinarii neschimbind relationarea, venita din „inertie“ aproape. Insa Ovidiu Pecican desfiinteaza acest scenariu logic, inlocuindu-l cu un altul care contine intarsiat, la mai multe niveluri, si problemele istoriografiei si descrierea propriului demers. Perechile se grupeaza asadar astfel: realitate-imaginatie, fictiune-adevar, determinarea scotind in evidenta si mai mult noile nuante: realitati imaginate, fictiuni adevarate. Toate acestea vin sa completeze felul in care Ovidiu Pecican circumscrie istoria, largindu-i granitele. Un alt raport de subordonare se rastoarna, fiindca nu istoria este inclusa in literatura, ci literatura, textele narative, duc la descrierea unui fapt istoric. Desi lumea „istoriei“ pare ocultata de inexactitatea surselor sau de inexistenta lor, aceasta se intimpla doar la o prima vedere, fiindca pe linga sursele considerate documentare, consacrate prin acest termen, Ovidiu Pecican se slujeste si de surse narative sau literare, consacrate ca atare.

Fiind constient de faptul ca „in mediile nostre de specialitate documentele ramin pe mai departe mediul preferat de exersare a meseriei, desi textul lor nu reprezinta, la urma urmei, decit o alta modalitate de a nara faptele trecutului“, Ovidiu Pecican completeaza voluntar sursele cu texte recunoscute a fi de fictiune, tocmai in vederea imbogatirii izvoarelor, fiindca „recursul la izvoare din categoria aceasta este obligatoriu pentru cineva care doreste o intelegere mai adinca si mai ampla a omului medieval si a lumii sale“. Autorul, dupa propriile-i marturisiri (din momentul lansarii cartii), scrie obstinat despre aceleasi mici texte, cum ar fi Cronica moldo-rusa, abordarea aceasta poliedrica inrudindu-se cu demersurile etnologice: „Demersul istoriografic de intelegere a izvoarelor narative medievale, fie ele fictiuni declarate, fie opere cu pretentii de veridicitate ori consemnari brute ale unor fapte controlabile, se inrudeste, deci, cu abordarea antrolopologic culturala“. Observarea exacta a documentelor „oficial“ istorice se combina asadar cu cea a textelor fictionale, reducind riscurile unor interpretari abuzive, deoarece fictiunile descriu si ele o anume epoca, un anume fapt istoric, chiar daca o fac la nivelul imaginarului perioadei respective. Un anume fapt istoric se caracterizeaza, din acest punct de vedere, mult mai complex, putind duce mai usor la o imagine cit de cit intreaga sau, cel putin, cu zone de blancuri reduse.

Problema subiectivitatii umane ramine totusi mereu deschisa, avind in vedere ca insusi „scribul virstei feudale a istoriei europene, desi se straduieste sa deceleze adevarul de fals, totusi ezita“, situat fiind „intre legenda si consemnarea corecta a faptelor petrecute aievea“. Aceasta oscilatie este inevitabila, iar Ovidiu Pecican nu-si propune sa-i dea o rezolvare, ci doar sa analizeze fiecare compartiment intr-o maniera „empirica“ (desi ca rezultat al unei „pasiuni teoretice“), in vederea extragerii unui adevar sau, mai bine spus, a unei corecturi documentare. Din cauza acestor premize, acea logica minimala necesara unei stiinte nu are cum fi pastrata, nu are cum fi verificata, deoarece cauzele, parcursul si mai apoi rezultatul pot oscila, in functie de pozitionare. Solutia ar fi pozitionarea istoricului in toate punctele posibile (si chiar imposibile), totusi, nici macar cunoasterea tuturor acestor puncte nu ar rezolva problema, ci doar i-ar face vizibila stuctura flexibila. Cert este ca s-a dat startul pentru un dialog cultural, in vederea recuperarii unui trecut care „nu figureaza prin manuale“.

Ovidiu Pecican vorbeste in Introducere despre „scrisul istoric medieval“, despre „metamorfozele si aliantele sale“. Accentul studiilor sale cade pe transformare, in functie de o conditie sau alta, si pe alianta, deci pe alaturarea unor elemente pina la un anume moment separate, cu scopuri separate de asemenea, alaturare care este rezultatul unui compromis, iar scopul este, din acel moment, si el unic (momentan, insa). A vorbi in asemenea termeni despre scrisul „istoric“, reprezinta echivalentul desfiintarii acestei stiinte, care devine rezultatul unei intelegeri cu aer tranzactional. Ovidiu Pecican vine oarecum impotriva propriei profesii, insa nu si impotriva propriei vocatii. De asemenea, „a constitui dosare“ si „a construi naratiuni“ se inscriu in aria aceleiasi probleme, a justificarii temeiului conform caruia istoria este considerata stiinta, avind in vedere faptul ca ea reprezinta un construct pur subiectiv. O declaratie de „obiectivitate“ nu are cum rezolva problema, doar ii reia punctele de plecare.

Situarea in aceasta zona a neclarului nu distruge importanta cartii, care introduce un nou punct de vedere si propune noi solutii unor probleme recurente (vezi, de exemplu, problema continuitatii romanilor in nordul Dunarii in raport cu presupusul „vid demografic“), noi incercari de a explica zone ce stau in umbra. Volumul lui Ovidiu Pecican initiaza intr-un dialog ce demonstreaza latura agonala a istoriei sau, mai bine spus, a „discursului“ istoric.