OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zoe PETRE
Cetatea greaca
Editura Nemira, Colectia „Societatea politica“, Bucuresti, 2000, 432 p., f.p.

Cetatea greaca – intre real si imaginar – ultimul volum semnat de Zoe Petre – contine o serie de conferinte si articole scrise de-a lungul a peste trei decenii. Liantul tematic al acestor texte este, asa cum ni se dezvaluie inca din titlu, cetatea greaca sub diversele ei aspecte pe care Zoe Petre le comenteaza, propunindu-si „o lectura mai putin ortodoxa a faptelor de civilizatie antica“, dar cu multa exigenta in informare si strictete in argumentare.
Cartea se deschide cu o prezentare a „spectacolului cetatii“. Definitia conceptului de cetate antica a suscitat indelungi discutii, marcind astfel fiecare moment de cotitura in istoria disciplinelor in cauza. Nici in ceea ce priveste notiunea de polis „nu s-a ajuns la formularea unei definitii unice, conceptuale si inatacabile, alegerea genului proxim – stat, societate, comunitate, parteneriat – este la fel de dificila ca si aceea a diferentei specifice“ (p. 7-8).
Primul modul al volumului, Cetatea arhaica, dupa ce propune inca din debutul lui citeva Premise ale formarii conceptului de polis, ia in discutie una dintre „problemele homerice“, si anume, raportul epopee-istorie. Problema trebuie atent analizata, cu atit mai mult cu cit „istoricul trebuie sa dea seama si de fenomenul epic ca fapt de civilizatie s…t ca sa nu mai vorbim despre destinul ulterior, unic si stralucit al epopeii in imaginarul grec – care este si el un alt capitol de istorie“ (p. 38).

Primele colonii grecesti aduc cu sine nu doar dezvoltarea institutiilor formatoare ale polis-ului, dar si „un proces coextensiv si contemporan de definire a categoriilor mentale care ii sint proprii“ (p. 52). Comportamentul tiranic al regilor si Thales Milesianul, filozoful care a intemeiat primul tip de geometrie politica in scopul de a proiecta matematic perfect cetatea ideala, capacitatile creatoare ale cetatenilor si inovatiile tehnice, ca expresie a gindirii grecesti, fac obiectul studiilor care inchid prima secventa a cartii.
Cetatea clasica isi are inceputurile la sfirsitul secolului VI, o data cu reforma constitutionala si restructurarea ideologica a gruparii conduse de Clistene. Daca „progresul mentalitatii democratice“ este evident, nu se realizeaza, insa, si o radicalizare a constitutiei clisteniene, posibila abia dupa anul 478, cind demos-ul va capata cu adevarat ponderea economica, sociala si militara.
Hippodamos din Milet, arhitect si urbanist, dar si unul dintre teoreticienii politici ai secolului V, este si el autorul unui proiect filozofic utopic al cetatii ideale, desi imprumuta destule trasaturi din realitatea politica contemporana lui. Contradictiile proiectului – scoase in evidenta de Aristotel – nu fac decit sa intareasca ideea lui de a crea „o democratie completa, respectind insa si codificind specializarea celor care participa la guvernare“ (p. 134).
In cetatea greaca, arhitectul, care este si un tehnician calificat, dar si consilier si colaborator al regelui, este singurul mestesugar apropiat de suveranitate si, desi nu poate lua parte la ea pe de-a-ntregul, ramine unul dintre cei cu statut inalt.

Cetatea tragica este secventa cea mai literaturizata prin obiect a volumului si, din acest motiv, poate si cea mai gustata de cititorul mai neavizat in istorie. Tragediile lui Eschil – Persii si Rugatoarele, Orestia –, dar si epigramele de la Marathon fac obiectul unor analize despre suveranitate, razboi si abundenta, statutul femeilor in cetate, discurs si decret.
In afara citorva exceptii, care, cum bine stim, intaresc regula, momentul mortii unui personaj in tragedia greaca este ascuns spectatorului atenian al secolului V. Zoe Petre se intreaba daca „nu este vorba oare mai curind despre o relatie diferita intre act si cuvint decit cea care domina, sa spunem, teatrul «modern»? s…t Scurtcircuitat en phaero, acest gest se rasfringe asupra discursului pe care-l investeste cu greutatea enorma a violentei, dar a spune ca arta tragica este o forma privilegiata de meditatie nu rezolva toate problemele“ (p. 226). In continuare, articolul Reprezentarea mortii in tragedia greaca face o minutioasa disectie a motivelor, analizind diverse tragedii in viziunea mai multor autori.
Tragediile cetatii este capitolul care inchide, am spune, ciclic interesanta impartire a acestui concept propusa de Zoe Petre, intr-o carte in care se pot intilni, deopotriva, cititorul specializat, dar si cel doar interesat de civilizatia greaca si de complexele probleme ale „inceputului“.