Timp de cinci zile, între 27 şi
31 august, Institutul Cultural Român şi trupa de teatru
Ilotopie le-au propus călătorilor bucureşteni o formă originală
de transport public. Transport ieşit din comun?
Autobuzele Ilotopie – Arboribuz,
High-Life Buz şi Bizarbuz –, au circulat pe rute obişnuite ale
RATB, între orele 10.00 şi 13.00 şi (teoretic) 18.00 şi
21.00, transportîndu-şi călătorii fără bilet. Formată în
anii ’80 în Camargue, într-o zonă parţial rurală,
parţial industrială, Ilotopie este o companie specializată în
acţiuni de „dezordine artistică“ menite să revalorizeze
spaţiul public, şi reuneşte, în jurul Centrului „Citron
Jaune“ pe care l-a înfiinţat în sudul Franţei,
creatori, actori, sculptori, dansatori, muzicieni, inventatori,
scenografi şi cercetători.
În urmă cu un an, artiştii
francezi au fost invitaţi de ICR să creeze – la Festivalul de
teatru stradal „ApăAerFoc“ – o alegorie pe oglinda lacului din
Parcul Tineretului.
28 august, ora 8.30. Mă sună Maria să
mă anunţe că tot nu se ştie, încă, pe ce linii vor circula
autobuzele Ilotopie (avem o „pilă“ călătoare pe respectivele
mijloace de transport). E o întreagă secretomanie la mijloc:
cu o zi în urmă, la lansarea tărăşeniei, ICR-ul a chemat
jurnaliştii la 9.00 dimineaţa, la Autobaza Pipera, ca să rezolve
problema comunicabilităţii publice a proiectului, fără să
divulge traseele RATB folosite. Nu m-am dus pe motiv că voiam să
văd autobuzele buclucaşe în adevărata lor plasare spaţială,
cu ai lor călători „normali“ (să nu mai zic că la Autobaza
Pipera circulă şi cîinii – şi nu cu covrigi în
coadă), şi mi-a părut bine: la televizor, chipurile speriate ale
potenţialilor spectatori în faţă cu mulţimea de camere de
filmat şi aparate de fotografiat (coborînd, în
exerciţiul misiunii ziaristice, în fiecare staţie) nu păreau
să dea adevărata măsură a impactului ideii celor de la Ilotopie.
Prin ziare scrie că cele trei minuni pe roţi circulă pe liniile
104, 131 şi 268; care pe unde se decide la faţa matinală a locului
– cum noi vrem cu High-Life Buz-ul şi, dacă se poate, şi
Arboribuz-ul, aşteptăm un semnal de la cunoscători şi ne simţim
ca la organizarea unui atentat anarhist.
Pe la 9 şi ceva, vine şi informaţia:
linia 385, cu plecare de la staţia Sf. Vineri. Mă duc, parchez
maşina, constat că, dacă vrei să traversezi prin zonă, ai de
ocolit jumătate de stradă pentru trecerea de pietoni şi iată-ne
bine instalate pe băncuţă, în respectiva staţie. O oră
bătută pe muchie, nu vine nimic. Adică vine: un autobuz 385 după
altul, dar nu al nostru, care năvăleşte de după colţ la 11.00
fix, cu maşina Televiziunii Române după el, iar
băiatul-picolo, responsabil cu primirea călătorilor, pare aproape
mirat că vrem să urcăm. Sîntem primii – şi singurii,
momentan – „spectatori“ şi nu putem beneficia de serviciile de
bar ale High-Life Buz-ului, căci lunga aşteptare în staţie
ne-a făcut să ne luăm cafea de la automatul din colţ. Atmosfera e
însă de altă lume, un fel de cădere fantastică în
timp: un autobuz antediluvian al RATB-ului, mobilat cu sofale, măsuţe
şi un pian (cu tot cu pianist), aşa cum ţi-ai putea imagina că
arăta, odată, Orient Expres-ul, cu însoţitoare şi
însoţitori de bord drăguţi, în uniforme în roz
şi bordo, care vorbesc în franceză, oferă cafea şi ceai,
flori, ziare şi masaj la degete. Pe Bd. Unirii, începe
fericirea: „clienţii“ clasici ai RATB-ului, (foarte) tinerii şi
pensionarii, cască ochii mari şi urcă, autobuzul e prietenos,
toată lumea zîmbeşte şi se dedă la conversaţie. Doamnele
lasă pe sofa plasele de piaţă şi fac poze cu telefonul (căci aş
zice că subestimăm condiţia, măcar tehnologică, a pensionarului
român), doi tineri scot şi ei aparatul de fotografiat şi
renunţă să mai coboare la staţia planificată.
De fapt, reacţia
e aproape generală, toţi vor să mai meargă un pic în acest
rai. O tînără îmbrăcată în rochie de seară şi
cu un boa de pene pe umeri, tăcută pînă atunci, începe
să-şi spună povestea – iubirea ei pentru Pierre, soţul întîlnit
la Veneţia şi decedat între timp, pe la 75 de ani.
Improvizaţia nu merge prea departe, pianul şi conversaţiile dintre
călători sînt mult mai interesante (după ce-l bîrfim
bine pe arătosul pianist blond, crezîndu-l noi francez, se
dovedeşte că omul e, evident, român, că îl cheamă
Mişa şi ne-a auzit de la început pînă la sfîrşit).
Aşa frumos refăcut pe dinăuntru, autobuzul tot fără aer
condiţionat e – sau, cum se zice pe la noi, are aer condiţionat
de Dacia: pe bază de curent, cu toate geamurile deschise.
Comentariile merg de la „Aşa ar trebui să fie toate autobuzele“
pînă la „Mai bine cu banii ăştia puneau aer condiţionat
în vreo două maşini“. În noua scenografie, în
autobuz intră cam 20 de oameni, maxim; cu tot confortul, nu ştiu
ce-ar ieşi dacă High-Life Buz-ul ar circula pe un traseu mai
aglomerat. Ne dăm jos după Sebastian, cînd traficul se
strangulează brusc.
Ora 12.00. Alt telefon, Arboribuz-ul e
în pauză la capătul liniei 286 şi urmează să se întoarcă
pe acelaşi traseu, aşa că luăm un taxi din Ghencea şi ne mutăm
în staţie la Academia Militară, unde scenariul cu „stăm,
stăm şi aşteptăm“ se repetă. Într-un sfîrşit,
vine şi ne strecurăm înăuntru – asta, pentru că spaţiul
din Arboribuz e mult mai mic şi înghesuit, iar linia, mult mai
frecventată. Urcă şi cei care nu-şi doreau neapărat un drum
acasă cu pădurea ambulantă – la cît de rare sînt
autobuzele 268, nu-şi permit să aştepte (la Kogălniceanu, o
femeie face aproape un atac de isterie: are bagaje şi nu are unde să
urce, blestemă RATB şi iniţiativele lui artistice). Înăuntru,
vrăjitoarea cu patru mîini, o Scufiţă Roşie prea înaltă,
lupul, tăietorul de lemne, pictorul şi o turistă rătăcită
convieţuiesc printre stînci de rigips (în locul băncilor
din spate), copaci şi o căsuţă din turtă dulce. Pe jos e pămînt
vegetal, pe deasupra, frunze, barele de susţinere sînt vopsite
în verde, totul e foarte veridic şi nu foarte confortabil.
Turista umblă cu tot felul de hărţi după ea, vrea să ajungă la
Istanbul, s-a pierdut în pădure, şi cere ajutor pentru a afla
unde e. Nesmintit, se găseşte un domn (cu vraful de integrame în
braţe) care-i explică foarte serios, exersîndu-şi engleza,
că e în Bucureşti, România, şi că tocmai a trecut de
Universitate, turista se miră că nu e în Turcia, omul nostru
îi arată unde e România pe hartă, iar tentativa de
improvizaţie ia o turnură între absurd şi ridicol. Între
timp, lupul se ocupă cu operaţiuni de captatio benevolentiae:
încearcă să înfrîngă reticenţa potenţialilor
călători invitîndu-i carismatic să urce, odată urcaţi le
spune poveşti despre lupi buni, care ajută oamenii, cîntă
şi-şi vîntură coada (mai mult de vulpe, că veni vorba).
Copiilor le place, maturilor nu neapărat (deşi mulţi vor să se
pozeze cu lupul sau vrăjitoarea), şi ne cam călcăm în
picioare. Pasagerii trecuţi de vîrsta mijlocie nu urcă nici
momiţi de lup.
30 august, ora 9.00. Iar Maria, cu
Bizarbuz-ul. Va circula azi pe linia lui 385. Mă urc în maşină
şi mă plantez încă o dată în staţia de la Sf.
Vineri. Şi nimic nu vine – sau l-am pierdut pînă am ajuns
la Unirii, sau e adevărat ce scrie pe site-ul ICR şi Bizarbuz-ul
merge numai seara. Mizez pe prima variantă şi pornesc cu maşina pe
traseul lui 385, cu ochii-n patru după autobuzul „meu“. Cu care,
evident, nu mă întîlnesc, deşi pe Bd. Ghencea opresc
să-l aştept, la dus, sau la întors. Timpii de mers n-au cum
să fie mult diferiţi de cei din urmă cu două zile, pe lîngă
mine trece un 385 după altul, şi nimic. Plec din nou, ajung pe
Prelungirea Ghencea şi decid să mă las păgubaşă. Bizarbuz-ul
rămîne misterios.
Misterios ca întreg proiectul, de
fapt. Un eveniment urban care atrage atenţia, o „redecorare“
fascinantă a mijloacelor de transport în comun ale patriei,
dar, care a fost, totuşi, miza? O alternativă de basm la banalul
călătoriei în oraş, un mod de evadare din cotidianul
agresant? Un alt mod de socializare urbană? Ideea că mersul cu
autobuzul poate fi şi altceva decît un chin? Chestionarea
evoluţiei contemporane a conceptului de transport în comun?
Oare cîţi dintre călători vor
fi perceput şi altceva în afara exoticului situaţiei? A fost,
cumva, un cadou de Crăciun în plină vară şi nu ne-am dat
seama?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters