Autor: 
Categoria: 
Noul context social şi politic creat de începutul iernii indignării la Bucureşti şi în restul ţării ar putea fi ocazia eliberării Statului de sub controlul grupurilor private. Oricare ar fi fost guvernarea, puterea grupurilor private, fie ele clanuri locale sau corporaţii internaţionale, nu a încetat să crească.
Între timp, spaţiul public, cel în care egalitatea reală dintre cetăţeni se manifestă, s-a diminuat pînă aproape de dispariţie. Aşa s-a ajuns la situaţia în care Parlamentul, ca simbol al spaţiului public, a devenit o simplă anexă a grupurilor private. Tocmai de aceea, ordonanţele de urgenţă, iar mai apoi, odată cu guvernele Boc, asumările de răspundere guvernamentală au pecetluit, sub semnul eficienţei guvernării, o stare de fapt: Statul a devenit prizonier.
Degeaba moţiunile de cenzură s-au ţinut lanţ, lipsa lor de impact, ca să nu mai vorbim de ignorarea lor atunci cînd au dus la căderea guvernului, cum s-a întîmplat în toamna anului 2009, au contribuit şi mai mult la prăbuşirea autorităţii Statului. Dacă şi atunci cînd prim-miniştrii şi guvernele rezistă asaltului societăţii sau Opoziţiei, şi atunci cînd cad, Statul rămîne prizonier al intereselor private şi ignoră interesele publice, încrederea în Stat se prăbuşeşte.
În absenţa unor semnale clare, precum cele ce zguduie acum din temelii societatea românească, partidele au crezut că politizarea, devenită o constantă grea a sistemului nostru politic, va suplini laminarea spaţiului public. De aceea, oricare vor fi fost locatarii palatelor Cotroceni sau Victoria, politizarea a fost promovată ca principala formă de control politic. Partidele, instituţii private prin excelenţă şi, pe deasupra, şi puternic personalizate, au devenit cheia puterii, iar Statul, împiedicat cu metodă să se consolideze şi înainte, şi după 1989, a fost luat prizonier. Dar nimic nu a contribuit mai mult la compromiterea Statului şi la deteriorarea spaţiului public ca pedelizarea-fulger iniţiată odată cu guvernul Boc II. Astăzi, contestatarii din zecile de „Pieţe ale Universităţii“ din România constată un fapt, dar nu au o soluţie. Democratizarea societăţii, evidentă pentru orice observator de bună-credinţă, nu este suficientă pentru a genera o nouă politică.
Grupurile de clientelă economică sau politică ce au preluat controlul instituţiilor au pierdut orice legătură cu societatea. Pînă la mişcările de protest actuale, „concurenţa“ politică dintre diferitele grupuri nu urmărea definirea unui interes public, ci viza – mai ales pe timp de criză economică – facilitarea accesului preferenţial la resurse. Acum, pentru că societatea a ieşit din obişnuita rezervă, şansele unei schimbări sînt posibile.
Pînă acum, nu există nici un aranjament poliarhic care să permită conturarea mai multor centri de putere economică, politică sau instituţională, ci o luptă fără menajamente pentru supremaţia absolută. Acum, diversitatea socială reprezentată în Piaţa Universităţii ar putea contribui la conturarea unei structuri poliarhice care să permită atît controlul puterii, cît şi reconstruirea spaţiului public. Toate acestea nu vor fi posibile, însă, dacă depolitizarea administraţiei, în varietatea formelor sale, nu va avea loc.
Înstăpînirea asupra administraţiei, văzută ca o concurentă inacceptabilă, a fost prioritatea tuturor celor care au exercitat puterea după 1990. Şi aceasta pentru că sursele şi resursele puterii economice şi politice s-ar fi aflat sub arbitrajul formal al administraţiei. Şi atunci, bunul-plac ar fi fost cenzurat în numele interesului general şi al Statului de drept. Fără o administraţie profesionistă şi puternică, care să-i apere interesele, Statul a fost capturat de grupurile politice şi economice. În aceste condiţii, nu e de mirare că interesul general a rămas doar o simplă referinţă discursivă, de altfel din ce în ce mai puţin menţionată. S-a ajuns pînă acolo încît, sub influenţa celui mai trivial individualism economic, se consideră că interesele generale nici nu pot exista. Iar Statul, a cărui realitate s-ar traduce prin existenţa unei reale birocraţii de elită, nu are cum să se opună acestor tendinţe. Căci este delegitimat cu metodă pe toate canalele formale şi informale.
Pornită de la firul ierbii, din fiecare cătun şi comună, şi ajungînd pînă la cel mai înalt nivel, politizarea a transformat România într-o maşinărie stricată. Calitatea îndoielnică, atît moral, cît şi intelectual, a multor politicieni de la nivel local sau naţional a afectat în aşa măsură capacitatea partidelor de a selecta profesionişti autentici încît politizarea a devenit cea mai gravă maladie a societăţii româneşti actuale.
Opera de distrugere metodică a Statului, începută prin şirul de dictaturi, continuată şi dusă la apogeu de totalitarismul comunist, nu a încetat nici după Revoluţie. Or, cîtă vreme Statul rămîne prizonier al unor grupuri private, orice proiect de democratizare este sortit eşecului. Este ceea ce au înţeles protestatarii din întreaga ţară, care dincolo de schimbarea de echilibru politic pe termen scurt (schimbarea guvernului şi a preşedintelui, alegeri anticipate etc.), cer şi o schimbare de sistem care să asigure societatea împotriva derivei probabile a oricărei guvernări care scapă controlului democratic.
Fotografie: Silvia Dumitrache – Observator cultural
RSS Feed
Newsletters