Poet şi prozator, Gabriel Chifu s-a născut pe 22 martie
1954, la Calafat. A absolvit Colegiul „Carol I“ din Craiova, în 1973, şi
Facultatea de Electrotehnică, secţia „Automatizări şi Calculatoare“, din
acelaşi oraş, în 1979. Între anii 1985 şi 2009, a lucrat la revista Ramuri din
Craiova, ca redactor, pînă în 1991, şi apoi ca redactor-şef. În prezent, este
vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi director-adjunct al
revistei România literară. Scrierile sale au apărut în antologii şi reviste din
Anglia, Franţa, China, Italia, Serbia, Grecia, SUA, Haiti, Belgia, Cehia.
Ultimele volume publicate: Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase
urme sau Invizibilul, descriere amănunţită (Polirom, 2004), Relatare despre
moartea mea sau Eseu despre singurătate (Polirom, 2007), Fragmente din
năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită
(Ramuri, 2009).
L-aţi cunoscut foarte bine pe Marin Sorescu. V-a fost şef laRamuri. Cum era în situaţiile administrative? De fapt, cum era ca om?
Într-adevăr, am fost foarte apropiat de Marin Sorescu. L-am
cunoscut la sfîrşitul anilor ’70 şi m-am bucurat de încrederea şi de prietenia
lui: în mai multe interviuri, cînd era întrebat despre scriitorii tineri în
talentul cărora crede, mă numea. În 1985, m-a luat la Ramuri, aveam susţinerea
sa şi a lui Romulus Diaconescu, aflat şi el în redacţie, şi, important, aveam
susţinerea lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. A fost ceva
foarte dificil de realizat, ca un fel de a muta munţii. Am fost angajat pe post
de corector, nefiind membru PCR, şi, abia după aceea, pe post de redactor.
Această colaborare şi această apropiere dintre noi au continuat fără cusur pînă
după Decembrie 1989, cînd tot el m-a numit redactor-şef adjunct al revisteiRamuri, ce tocmai fusese preluată de Uniunea Scriitorilor. La începutul anului
1990, parcă din senin şi în mod inexplicabil pentru mine, au apărut
fricţiunile. Opţiunile noastre, nu le-aş spune neapărat politice, ci civice,
erau diferite. Marin Sorescu a trecut cu salariu, cu carte de muncă la Editura
Scrisul Românesc, unde a devenit director, iar la Ramuri a rămas doar formal
redactor-şef. Schimbarea bruscă de regim politic şi de climat public păreau
să-l tulbure, mi se părea că nu mai e în apele sale, că e altul, în orice caz.
Ca şef al revistei îmi cerea nişte lucruri care mă derutau şi pe care mi-era
foarte greu să le pun în practică, oricît l-aş fi respectat ca scriitor şi
oricît i-aş fi fost de îndatorat ca om. (Trebuie să ţinem seama de context,
erau tulburii ani 1990, cînd lumea se împărţise în tabere ireconciliabile.) De
pildă, supărat fiind pe unii dintre cei care conduceau Uniunea Scriitorilor,
exclama: „Hai să pedepsim în revistă Uniunea Scriitorilor!“. Cum să pedepsim
Uniunea, cînd e singurul nostru sprijin într-un oraş ostil, colorat în roşu,
iar salariile de acolo ne vin?, îl întrebam stupefiat. Sau zicea, ca motivaţie
că nu trebuie să mai găzduim în Ramuri atîtea texte de Cioran, de pildă (noile
generaţii trăiau o exuberanţă a publicării numelor mari, pînă atunci
interzise!): numele lui Cioran este acum pe toate gardurile, ca al lui
Ceauşescu pînă ieri…
Cert este că, în mai puţin de un an, relaţiile s-au
stricat atît de tare, încît el ne-a convocat într-o şedinţă de redacţie şi ne-a
anunţat că schimbă toată echipa. (E drept, cu mine a avut o discuţie între
patru ochi înaintea reuniunii şi mi-a propus să rămîn, dar să-l ajut să-i dea
afară pe ceilalţi. Am refuzat.) Asta m-a umplut de revoltă: înseamnă că nu-i
păsa de noi, deşi ne străduisem să facem o revistă bună şi-i fusesem devotaţi,
redacţia era compusă din scriitorii tineri cei mai promiţători din zonă; eram,
aşadar, oameni tineri, cu familii de întreţinut, iar el cu atîta uşurinţă se
lepăda de noi, într-un oraş, repet, care nu oferea alternative, soluţii
paralele de slujbă. Atunci, la nervi, cei din redacţie, în majoritate, ne-am
adresat în scris conducerii USR, recuzîndu-l din funcţia de redactor-şef. N-a
fost un gest de atac, ci unul de apărare, nu noi voiam să-l dăm afară, ci el
voia asta, şi noi ne-am apărat cum ne-am priceput. Scrisoarea noastră
(trunchiată, cu cîteva inserţii otrăvite care nu ne aparţineau) a ajuns în
presă. Cazul a fost foarte trîmbiţat. A fost deformat, exagerat, transformat în
ceva scandalos de către forţe conservatoare şi poate de Securitate, care voiau
să demonstreze că e nevoie de ele, altfel totul se dărîmă! Iar noi am devenit
monştrii de serviciu, lupii cei răi (cînd, de fapt, eram nişte bieţi iepuri),
şi în special eu: de cîte ori vrea cineva să lovească în mine, flu-tură
povestea asta. Acum sînt frecvente şi normale asemenea despărţiri, asemenea
contestări, atunci însă totul a fost vopsit, de către cei interesaţi, în culori
foarte tari, înfricoşătoare. Cum s-a încheiat totul? În urma scrisorii noastre,
am ajuns la o mediere în faţa Biroului USR (un fel de Comitet Director şi de
Comisie de Onoare de astăzi la un loc, mi-i mai amintesc pe unii dintre cei
prezenţi atunci: Ana Blandiana, Doinaş, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea) şi s-a
încercat o împăcare.
Ne-am întors la Craiova, hotărîndu-se să lucrăm mai
departe împreună, în aceeaşi formulă. Peste alte cîteva luni, Marin Sorescu,
care oricum trecea rar pe la redacţie, ne-a telefonat să-i scoatem numele de pe
revistă. Tocmai se contura prima ameninţare serioasă (lipsa de fonduri) pentru
revistele, numeroase, editate de USR şi se punea problema suspendării lor, iar
Marin Sorescu nu voia să fie considerat groparul Ramurilor. Anumite grupuri şi
persoane cred că l-au folosit foarte abil pe Marin Sorescu, exploatînd o
anumită latură a firii sale, l-au împins mereu în faţă în tot soiul de ipostaze
(Academie, directoratul de la Literatorul, publicaţie înfiinţată anume,
ministeriatul de la Cultură etc.), cînd era evident că unele dintre aceste
funcţii nu i se potriveau sub nici un chip. Se cuvine însă neapărat să
subliniez un fapt: la Marin Sorescu am ţinut tot timpul, chiar şi atunci cînd
am fost obligat să port acest stupid război, îl consider un mare scriitor şi un
om care a făcut ceva pentru mine. Regret, regret nespus că am fost pus în
situaţia să fiu parte în acest conflict. Probabil şi eu am fost manipulat.
Regret că n-am avut prudenţa şi înţelepciunea să ocolesc răul.
Caut să păstrez dreapta măsură
Sînteţi un colaborator foarte apropiat al lui Nicolae
Manolescu. Unele voci, răutăcioase, ar spune chiar că al doilea mandat la
conducerea USR e cîştigat şi de dumneavoastră, deşi, de cînd Nicolae Manolescu
a devenit preşedinte, formula „echipă“ a fost predilectă. Dacă în relaţia
specială cu N. M. aţi putut constata „devotamentul acestui om pentru literatura
română“, „energia sa vitală uimitoare“, tocmai pentru că, în acest răstimp, nu
v-a dezamăgit, ci v-a întrecut aşteptările, trebuie să existe, măcar pentru
contestatari, nemulţumiri legate de ceea ce s-a realizat în primul mandat.Cum s-a ajuns la această echipă şi ce credeţi
că n-a funcţionat pînă acum în cadrul ei?
Vorbeşti despre relaţia mea specială cu Nicolae Manolescu şi
citezi nişte aprecieri ale mele despre el. Aş vrea să fixăm circumstanţele
acelor afirmaţii, nu e lipsit de semnificaţie. Era anul trecut, în preajma
zilei sale de naştere, tocmai i se pregătea un volum aniversar, la şaptezeci de
ani, şi am fost invitat să scriu şi eu cîteva fraze. Mă aflam atunci la
sfîrşitul mandatului de la USR (şi, probabil, după o anumită logică, la
sfîrşitul colaborării noastre...) şi eram în spital, după accidentul de maşină
(în acea perioadă, el m-a copleşit cu grija sa, s-a purtat cu mine ca un
frate), iar sănătătea mea era departe de a fi bună, habar n-aveam dacă scap şi
cum scap. În acea împrejurare anume şi în acea dispoziţie sufletească anume, am
spus, fără reţineri, cîte ceva din ce cred despre el, l-am lăudat. Textul acela
nu mă împiedică totuşi să-i observ defectele şi să-i atrag atenţia cînd am
impresia că greşeşte. Dar, văzînd paiul din ochiul său, îmi dau silinţa să nu
uit de bîrna din ochiul meu. Cu alte cuvinte, spre deosebire de contestatarii
săi orbiţi de ură, eu, unul, caut să păstrez dreapta măsură, să nu-l judec pe
el altfel decît mă judec pe mine, caut să-l judec punîndu-i în balanţă
calităţile şi scăderile şi, judecîndu-l astfel, îl găsesc nimerit pentru
poziţia de preşedinte al USR, mi se pare cea mai bună dintre variantele
existente. Dacă am fost alături de el în campania pentru alegeri, am fost nu
din calcul, ci din convingere, încredinţat că el ne poate apăra cel mai bine
interesele, ale noastre, ca grup, şi ale mele, ca persoană. Cum s-a ajuns la
această echipă? Nu cunosc amănunte. Eu, cu mărturisită şi uriaşă surprindere,
am primit acum cinci ani, la începutul verii, un telefon de la el cu propunerea
de a veni la Uniune, ca secretar, şi am acceptat. Ce n-a funcţionat în cadrul
echipei? Destule: gradul de implicare n-a fost la toţi egal. Uneori, am fost
aidoma unui instrumentist care cîntă la vioară cu una sau mai multe corzi lipsă
şi se străduieşte să nu se simtă asta, dar se simte. Apoi, cred că am fost prea
îngăduitori cu anumite persoane care nu meritau, care au comis greşeli ce ne-au
afectat pe toţi. Apoi, n-am fost suficient de chibzuiţi şi n-am investit banii
în zona imobiliară, sporind patrimoniul Uniunii, cîte şi mai cîte.
Uniunea Scriitorilor, spuneţi chiar dumneavoastră, nu poate
juca, oricît şi-ar dori (conducătorii sau opinia publică) rolul unui club
elitist (deşi toţi marii scriitori sînt de găsit înlăuntrul ei) şi pentru că
reprezintă un sindicat. Tinerii (mai ales cei foarte tineri) se arată a fi
reticenţi, formulele alternative au clacat, fondurile par insuficiente,
diluarea valorică a cîştigat destul teren. Cum vedeţi structura USR-ului peste,
să zicem, 10 ani? De fapt, care este pariul dumneavoastră în (modernizarea,
valorificarea?) impunerea uniunii?
Este o realitate natura dublă a acestei structuri
instituţionale, USR: pe de o parte, ea reprezintă un sindicat sau, dacă
schimbăm unghiul, de ce nu?, un patronat; pe de altă parte, este o instanţă
care validează apartenenţa la o profesiune ce alunecă (într-un mod greu de
definit) înspre artă. Sigur, recunosc toate neajunsurile acestei structuri
numite USR, neajunsuri care vin din trecut, dar şi din prezent, recunosc şi
pericolul reprezentat de „diluarea valorică“. Însă, punînd pe un taler al
balanţei toate deficienţele acestea şi pe celălalt taler ceea ce e pozitiv în
activitatea Uniunii, în opinia mea, primele nu atîrnă mai greu, astfel încît să
dorim să desfiinţăm această structură. Atîtea formule alternative, cum corect
ai remarcat, au clacat; apoi, în ţara asta, din nefericire, nu prisosesc
instituţiile care într-adevăr să funcţioneze; apoi, mai ales într-un domeniu
fragilizat cum este cel literar, avem nevoie de organizare (care să ne asigure
o minimă protecţie). Aşa încît totul ne duce la concluzia că trebuie să păstrăm
şi să consolidăm Uniunea, s-o transformăm într-o structură flexibilă şi
modernă, iar nu s-o demolăm. Cum? Relativ simplu: intuind ameninţările care
apar de la etapă la etapă şi ţinîndu-le piept prin ceea ce aş numi o mişcare de
contrabalansare. De pildă, dacă sînt prea numeroşi aspiranţii vîrstnici la
intrarea în Uniune, atunci să ne îndreptăm atenţia înspre tineri. Şi aş putea
exemplifica enumerînd cîteva programe adresate tinerilor, programe care din
laptopul meu au pornit, ca să mă laud şi eu în glumă: Colocviul Tinerilor
Scriitori, intrat, iată, în tradiţie, căruia i-am găsit şi un loc al său,
ospitalier; concursul de volume în manuscris, organizat împreună cu Editura
Cartea Românească, concurs devenit şi el tradiţional; revista tinerilor
scriitori; acum, cenaclul, clubul de lectură. Ori, alt pericol: dacă există o
„diluare valorică“, atunci să creăm programe speciale destinate scriitorilor
valoroşi: burse, premii, călătorii, lecturi publice şi celelalte demersuri
menite sporească vizibilitatea scriitorilor contemporani, concursul de proiecte
culturale etc. Prin munca mea la USR, mă străduiesc, cu încăpăţînare, să ajut
ambarcaţiunea să ajungă în apele bune. De cînd activez aici, am căutat să
respect cîteva principii: funcţia s-o folosesc pentru a-i ajuta pe alţii, nu
pentru cariera mea; să mă port cu adversarii mei ca şi cum ar fi prietenii mei;
să nu călătoresc în străinătate trimis de Uniune, şi altele. N-am idee în ce
măsură se şi disting, în vacarm şi îmbulzeală, gesturile mele. Sigur este că
îmi aparţin din ce în ce mai puţin, sînt confiscat de tot soiul de întîmplări
străine. Aiurit şi exasperat, asist la acest spectacol în care eu duc altă
existenţă decît aş vrea să duc. Simt că pierd energie, pierd din timpul preţios
pe care-l mai am, în loc să scriu, rătăcesc ocolind tot soiul de obstacole care
nu prea au legătură cu mine.
Va trebui să tai nodul care nu se desface
Vrînd-nevrînd, sînteţi legat de USR. Aţi primit Premiul
pentru debut (Sălaş în inimă), în 1976, aţi fost, în 1980, cel mai tînăr membru
USR, din 2005, iată, vă regăsiţi în echipa de conducere a Uniunii (secretar,
membru în Comitetul Director, actualmente vicepreşedinte). Dacă punem la
socoteală şi faptul că, din ianuarie 2010, sînteţi director-adjunct la România
literară, faceţi parte din Consiliul de Conducere al ICR, se poate spune că reprezentaţi
la cel mai înalt nivel literatura română în structurile de vîrf. Cum a fost
acest drum, ce etape s-au derulat pe acest traseu şi, evident, cît timp mai
aveţi astăzi, angrenat în structurile decizionale, pentru propriul scris?
Vorbeşti despre cel mai înalt nivel, despre structurile de
vîrf, despre conducere, despre mai sus nu se poate etc. Sper că glumeşti cînd
asociezi persoana mea cu ideea de şef, de conducere, de putere. Eu mă văd
strict ca un tehnician, cineva care are sarcina să rezolve o anumită problemă:
un matematician care trebuie să găsească soluţia unei ecuaţii sau, apropo de
analogia cu ambarcaţiunea, un vîslaş, un timonier care trebuie să ducă în port
corăbioara. Nu-mi place să fiu în situaţii oficiale, să pozez, să stau pe
scenă, în prim-plan, să am o existenţă publică şi mondenă, prefer retragerea,
discreţia, anonimatul... Îmi ceri să-ţi descriu traseul, paşii de pe acest
drum. Nu sînt în stare, fiindcă nu m-au preocupat, nu mi-am propus să merg pe
acest drum şi nu mi-am propus să ajung în aceste poziţii. S-a-ntîmplat. Altele
sînt valorile care au însemnătate pentru mine. A, da, la un moment dat, mi-am
dorit să ajung la Bucureşti (dar acum nu mai sînt convins că e o alegere
inspirată) şi mi-am mai dorit o slujbă care să-mi asigure un trai decent, atît.
Încep să mă simt depăşit de toate aceste responsabilităţi care mă asaltează şi
care aşteaptă de la mine un răspuns. Toate aceste evenimente care vin peste
mine în avalanşă îmi sugerează următoarea scenă: e ca şi cum m-aş întîlni
deodată cu o mulţime de oameni ce mi se adresează în limba mongolă şi aşteaptă
să-i înţeleg şi să port o discuţie cu ei în această limbă, eventual să le
explic şi pe ce potecă s-o apuce, fiindcă au greşit direcţia, iar eu nu le
cunosc limba. Am şi o fire nepotrivită pentru acest „nivel administrativ“,
pentru „structurile decizionale“, cum le spui tu: mă implic prea tare,
transform toate cauzele în cauză personală, iau toate valurile direct în piept,
ca şi cum toate mi-ar fi destinate etc. Oricum, curînd presimt că voi ajunge la
o răscruce, va trebui să tai nodul care nu se desface, să-mi simplific
existenţa şi s-o îndrept spre ceea ce contează cu adevărat, scrisul.
Puţini ştiu că v-aţi retras de la nominalizările Premiilor
Uniunii. Veţi continua să vă retrageţi cărţile de la Premiile USR sau veţi lăsa
cărţilor şansa de a concura singure, fără numele autorului „în spate“?
În 2005, cînd tocmai fusesem ales secretar al Uniunii
Scriitorilor, romanul meu Visul copilui care păşeşte pe zăpadă fără să lase
urme a fost nominalizat la Premiile USR. M-am recuzat şi am anunţat că nu
candidez la nici un fel de premii pe durata întregului mandat, aşa mi s-a părut
moral. Dacă voi mai fi nominalizat, am intenţia să repet acest gest. De fapt,
aveam intenţia. Am reflectat şi cred că demersul cel mai corect este altul: să
aduc în atenţia Comitetului Director această situaţie şi să mă supun deciziei
care se va lua pentru toţi, cred că se cade să întocmim o regulă şi să ascultăm
cu toţii de ea. Fără ambiguităţi şi dublă măsură şi fără „eroisme“ apăsat
demonstrative.
După o serie de încercări expediate pe adresa „Poştei
redacţiei“, Geo Dumitrescu v-a debutat cu poezia Strigăt în România literară.
Aţi purtat o corespondenţă îndelungată cu Geo Dumitrescu. Ce s-a întîmplat cu
acele scrisori? Şi, în sensul întrebării de mai sus, raportîndu-ne cumva la
situaţia post-debut, se poate vorbi de o demitizare a ideii de revistă
literară?
S-o luăm cu începutul. Geo Dumitrescu m-a debutat la „Poşta
redacţiei“, în 1972, cu acea poezie de adolescenţă, m-a debutat chiar înRomânia literară, revista al cărei redactor sînt astăzi: ce-i drept, de la o
postură la alta, e o cale destul de lungă, pe care mă mir că am străbătut-o. Nu
mi-e ruşine de popasul meu la „Poşta redacţiei“, ba chiar mă mîndresc cu asta.
Mi-a folosit acest exerciţiu, această ucenicie, această trecere a mea prin
etajele succesive ale literaturii. Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ de la
alţii, nu să-i învăţ pe alţii. Am o mare recunoştinţă, în absolut, faţă de Geo
Dumitrescu, ca şi faţă de Ştefan Aug. Doinaş, care mi-a publicat şi el
versurile, cu o prezentare entuziastă, tot la „Poşta redacţiei“, dar înFamilia. Păstrez, desigur, scrisorile lor din acea perioadă şi de mai tîrziu.
Gratitudinea mea se îndreaptă spre alţi cîţiva scriitori care, atunci, în
primii ani, mi-au fost alături. Unul este Gabriel Dimisianu, cu care, în chip
fericit, s-a întîmplat să devin prieten apropiat şi aşa am rămas pînă în ziua
de azi. Sau Constanţa Buzea şi atîţia alţii încă. Sînt un ins de reacţie
pozitivă, am nevoie de recunoaştere, de cuvinte bune ca să funcţionez normal şi
am nevoie de modele. De aceea, mărturisesc că nu înţeleg foarte exact cum vine
chestia asta cu autopublicarea, cu autopromovarea pe Internet, e ca şi cum ai
avea ambiţia să te naşti tu din tine. După gustul meu, spaţiul virtual este
prea democratic, prea îngăduitor, primeşte orice şi, astfel, se dizolvă orice
idee de ierarhie bazată pe talent şi pe competenţă. În literatură e necesar să
fii validat de alţii, de iniţiaţi, a te proclama tu pe tine rege, cum e la
îndemînă pe Internet, n-are nici o valoare şi e o poartă deschisă spre un
univers stăpînit de paranoia.
O persoană complicată care are o mulţime de nişe şi anexe
invizibile
V-aţi declarat un „vicios“ al călătoriilor. Romanele
respectă această dependenţă: Paris, Toronto, Bucureşti Craiova, Sinaia, Praga,
Londra, Amsterdam, Barcelona, ca să enumăr oraşele din Relatare despre moartea
mea, sau Skopje, Vârşeţ, Băile Herculane, Calafat, Vidin, Ulm, ca să mă refer
la Cartograful puterii. Corespondenţa, în viaţa reală, ţine cumva şi de
situaţia locuinţelor cu chirie (Calafat, Băileşti, Craiova, Petroşani şi
Bucureşti). Ca un „chiriaş“ cu experienţă, vă plimbaţi personajele, cu sau fără
aripi, peste tot. O problemă mai veche a scriitorului român, care îşi caută o
casă a lui. N-aţi obosit să plătiţi atîta chirie statului român?
Am, cum poate cunoşti, mica mea teorie despre călătorii, pe
care o tot repet ori de cîte ori discut acest subiect, mica mea teorie prin
care-mi justific pasiunea exagerată pentru călătorii (de la această excesivă
pasiune pînă la viciu mai e un pas şi tare mi-e teamă că eu l-am făcut...).
Teoria sună cam aşa: prin călătoriile astea eu mă proiectez în spaţii diferite,
mă oglindesc în ceilalţi, mă contopesc cu ei, realizez nişte extensii de
fiinţă, îmi sporesc existenţa, mă îmbogăţesc. Călătorind, trăiesc mai multe
vieţi. Mereu am căutat metode/căi prin care să-mi prelungesc, să-mi multiplic
existenţa. Călătoria este una dintre ele. Dorinţa de a călători a apărut
dintr-o imensă frustrare, în comunism era o complicaţie fără margini să
călătoreşti, practic, era interzis. Cînd mereu îţi stă în faţă o uşă închisă,
ai sentimentul că te afli captiv într-un fel de mormînt şi tînjeşti după o
cheie care să deschidă uşa, astfel încît să păşeşti unde vei vedea cu ochii,
liber. Explicaţia pe care o oferi tu (rătăceşti atîta pentru a descoperi locul
care ţi se potriveşte, casa) are şi ea plauzibilitatea sa: drumurile în afară,
pînă la urmă, te conduc tot spre lăuntrul tău. Starea de chiriaş, da, e o metaforă
pe care am trecut-o în contul meu, simbolic mă reprezintă. La propriu, am fost
destulă vreme chiriaş, iar aici, în Bucureşti, tot aşa, fără noroc la case s-a
nimerit să fiu: am plătit un apartament (cu eforturi financiare de care nu-mi
place să-mi amintesc...) şi nu pot locui în el, imobilul cu pricina nu e gata
nici la trei ani de cînd trebuia să mă fi mutat în el. Dar asta e: am o stare
de amărăciune, însă am şi o seninătate. De unde se trage ea, seninătatea asta?
Poate din asemenea propoziţii de citit în Scriptură: „Nu vă îngrijoraţi deci
pentru ziua de mîine, căci ziua de mîine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge
zilei necazul ei“.
Există o latură erotic-extremă în cărţile dumneavoastră,
care (contra)balansează cumva această frumuseţe primordială a personajelor
feminine pe care le creaţi şi a, îndrăznesc să spun, naivităţii afective cu
care cei mai mulţi dintre eroi intră în scenă. De la nebunul Leofu, mitoman,
erotoman, voyeur şi paranoic, lesbiana Patricia, care învaţă limba română în o
sută de zile, doar pentru a-şi spiona iubita, şi pînă la maleficul Corneliu
Golam, ultimele două din Relatare despre moartea mea personajele sînt angrenate
în tot felul de scene şi situaţii extreme cu tentă erotică. Sex-shopuri,
masturbări, perversiuni, jocuri erotice şi lista poate continua. Calitatea de
înger căzut în varianta sexualităţii tragice vine ca o ghilotină, pentru a
compensa cumva încărcătura angelică pe care o daţi, de cele mai multe ori,
personajelor?
Mi se pare îndreptăţită şi pătrunzătoare interpretarea ta.
Dar, fiindcă am ajuns la acest capitol, romanele scrise de mine, ţin neapărat
să precizez ceva. Dacă sînt citite în cheie clasic-realistă, sînt citite
greşit, şi, implicit, pot fi demolate. Este ca şi cum am pretinde unui avion să
fie submarin şi să înainteze pe sub apă, cînd el îşi propune şi face altceva,
zboară. În aceste romane am încercat să obţin o deschidere de orizont, o
lărgire a cadrului. Realitatea în care se mişcă personajele este mai amplă
decît realitatea fizică acceptată de obicei. Ea include şi coşmarul, visul,
imposibilul/fantasticul ori dimensiunea spirituală, care dobîndesc şi ele
întruchipare fizică, materialitate. Am voit ca poveştile acestea să fie
provocatoare pentru imaginaţia noastră, s-o pună în mişcare, s-o pună în stare
de veghe şi de creativitate. Poietica mea din aceste romane a fost una
postmodernă. Am împrumutat structuri existente şi le-am dat alte funcţii. Tot
printr-o analogie îmi este cel mai la simplu să sugerez ce-am intenţionat în
aceste construcţii epice. Printr-o analogie cu domeniul arhitecturii. Există la
Viena un imobil celebru, Hundertwasser Haus, care are aparenţa unei clădiri
normale. Numai că, atunci cînd o priveşti mai atent, descoperi că ferestrele nu
au întotdeauna rol de ferestre, prin ele ies ramuri de arbori care cresc acolo
unde, după regulile cotidiene, nu s-ar cuveni să fie, uşile se deschid uneori
în gol, fragmente ce amintesc de coloane antice şi de mozaicuri sînt „lipite“,
iarăşi, unde nu le este locul, dacă ar fi să ne luăm după manual, aidoma unor
citate străine în corpul unui text făcut din petice etc. etc. Totul, pînă la
urmă, în acea casă constituindu-se într-o formă înnoitoare şi spectaculoasă de
expresivitate în care impresia de viu, de prospeţime sînt dominante şi care,
surprinzîndu-te, intrigîndu-te, îţi pune mintea la lucru.
Dacă personajele feminine extrem de atrăgătoare fizic sau,
cel puţin, lăsînd o impresie de ansamblu de frumuseţe şi strălucire, trăiesc
din plin „aventura sexuală şi textuală“ (cazul nimfomanei informatoare Natalia
şi a Deliei Scărlătescu din Maratonul învinşilor, să zicem), fragilitatea
personajelor masculine vine şi din faptul că se îndrăgostesc, de cele mai multe
ori, la prima vedere. Cad – aş spune – secerate, „păcătuind“ şi cu alte
personaje (poligamia e mereu adusă în discuţie, iar bărbatul nu se poate hotărî
la o singură femeie, pentru că le iubeşte simultan pe amîndouă). E unul dintre
efectele fanstasticului pe care mizaţi.
Exact. Finalul comentariului tău, şi anume să vezi aici
„unul dintre efectele fantasticului pe care mizez“,e un exemplu de lectură adecvată. În schimb,
aş fi fost citit în grilă realistă, neadecvată, dacă n-ar fi venit această
concluzie şi ai fi rămas la nivelul observaţiilor dinainte, reproşîndu-mi
grăbit că personajele feminine sînt descrise ca „extrem de atrăgătoare fizic“,
că personajele masculine, „fragile“, se îndrăgostesc „la prima vedere“, „căzînd
secerate“ etc. (toate acestea, evident, în proza strict realistă, sînt de un
schematism supărător şi înseamnă o greşeală elementară de autor!). În bietele
mele încercări epice n-aş vrea să fiu suspectat de atîta lipsă de subtilitate,
încît să gafez auctorial ca un diletant şi să figurez personajele atît de
precar. Ce e de fapt? Eu am împrumutat elemente din basm şi secvenţe arhetipale
de acolo, unde, de pildă, cuplul de îndrăgostiţi este format întotdeauna din
Făt-Frumos şi frumoasa Ileana Cosînzeana, asta e ecuaţia fundamentală, doi
oameni care se iubesc se văd frumoşi, incomparabili, de aceea se iubesc, şi
atunci eu chiar aşa îi descriu – frumoşi, neasemuiţi. Să ne amintim de casa lui
Hundertwasser unde copacii ies pe fereastre şi părţile de mozaic strălucesc ca
un citat.
În poveştile închipuite de mine există o anumită luxurianţă,
folosesc metoda palimpsestului, există o suprapunere de teme, motive, obsesii,
simboluri. Îmi trag după mine în prozele mele, ca pe o uriaşă trenă abstractă,
toate obsesiile personale, îmi aduc aici şi tema autorului, desigur, care este
tema scrisului. Nu ştiu dacă, prezentîndu-le, arătîndu-le, le şi rezolv, nu
ştiu dacă astfel mă mîntuiesc, dar încerc. Sînt şi eu, ca fiecare dintre noi, o
persoană complicată care are o mulţime de nişe şi anexe invizibile. Caut să mă
îngrijesc de ele aşa, pe calea scrisului, aşezîndu-le în raza cuvintelor.
Scriu, fiindcă altfel am senzaţia că nu trăiesc
Relatare despre moartea mea a cunoscut şi o montare scenică.
Ca prozator, aveţi speranţa că va exista şi un pariu cinematografic al cărţilor
dumneavoastră?
Ca scriitor, de ceva vreme, mă feresc să îmi fac iluzii, să
am mari speranţe. Am avut speranţe, mi-am făcut iluzii, ceea ce mi-a pricinuit
destul rău. E un sentiment greu de suportat, ca o dezgolire de suflet, să-ţi
doreşti ceva şi să nu se întîmple. Acum scriu şi atît. Scriu, fiindcă altfel nu
se poate, scriu, fiindcă altfel am senzaţia că nu trăiesc. Dar nu mai aştept
ecranizări, recunoaştere imediată, glorie sau altele ca acestea. Aşa că nu
contează dacă eu pariez sau nu pe însuşirile cinematografice ale cărţilor
mele.
Ca fiecăruia dintre noi, moartea vă este „familiară“. Mă
refer la moartea mamei, în anul cînd aţi început să publicaţi, şi la recentul
accident de maşină, căruia se credea că nu-i veţi supravieţui. Poate că îngerii
din cărţile scrise s-au întrupat nu doar în ficţiune şi au făcut posibil
miracolul de a supravieţui acelui accident. Nu vă întreb dacă e aşa, vă întreb
doar dacă v-aţi îndoit că nu va fi aşa...
Îţi mulţumesc pentru acest gînd care are în el şi profunzime
şi o frumuseţe deosebită: anume, că îngerii textuali, îngerii din cuvinte, din
ficţiune au prins corp şi au intrat în viaţa autorului, intervenind salvator,
la propriu. Dacă m-am îndoit sau nu că (la un moment dat, cînd voi fi cu faţa
la zid, într-o probă fatală), ei vor căpăta realitate şi o să mă ajute?...
Sigur, am o credinţă, care merge pînă la fanatism, în literatură şi în puterea
cuvintelor (dacă într-adevăr crezi, ceea ce crezi chiar se va petrece!), dar am
şi atîta măsură şi umilitate, încît să nu iau decît ca pe o reuşită metaforă
această posibilitate. Cred însă şi într-o superioară planificare divină a
faptelor, a paşilor noştri, credinţă care are rădăcini adînci, în convingerile
mele pitagoreice şi orfice. Tot ce e mai însemnat în făptura mea precară e
grăuntele mistic, fiorul metafizic. Aşa încît ştiu că, numai prin voinţă
ce-rească, mi s-a mai acordat o dispensă de timp. Totul e acum să vedem ce voi
fi în stare să fac cu timpul în plus care mi s-a dăruit. Mai nimic?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters