OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În studiul său „Sacred persistence: Toward a Redescription of Canon“ (În Imagining Religion: From Babylon to Jonestown, Chicago: University of Chicago Press, 1982), Jonathan Z. Smith afirmă că operaţia fundamentală care are loc în cadrul religiei este apariţia relaţiei dintre un set de semne şi un hermeneut care aplică elementele canonice în anumite circumstanţe concrete. Cu alte cuvinte, o operaţie fundamentală de interpretare. Această afirmaţie s-ar putea aplica într-o oarecare măsură şi exegezei lui Nikolai M. Tarabukin, materializată în volumul Sensul Icoanei.

 

Icoana este, înainte de toate, în opinia sa, un obiect funcţional. Pragmatismul ateu contemporan autorului (şi nu numai) tinde să o judece folosind criterii strict estetice. O asemenea abordare ignoră sau face abstracţie tocmai de funcţia ei fundamentală, şi anume: icoana este, înainte de toate, un obiect de cult, şi doar în mod secundar este importantă ca produs cultural care ne poate furniza informaţii despre epoca în care a fost creată şi despre multiplele influenţe externe. O judecată de valoare poate fi operată doar în funcţie de aceste considerente, iar Tarabukin ne spune că a judeca icoana ca produs strict cultural răpeşte din multitudinea de sensuri, şi, mai ales, îi ignoră funcţia fundamentală. Chiar dacă nu sîntem întru totul de acord cu autorul, şi nu am dori să afirmăm că doar o judecare a icoanei ca obiect de cult este valabilă, este evident însă că o exegeză trebuie mai întÎi să clarifice faptul că există o diferenţă fundamentală între aceste două tipuri de abordare, şi apoi să opteze pentru unul sau pentru celălalt.

 

S-ar putea ca unora argumentele pe care le avansează Nikolai M. Tarabukin să li se pară obtuze sau datate, poate lipsite de profunzime şi de amploare (deşi el foloseşte argumente deopotrivă mistice, dar şi estetice şi ştiinţifice, cu informaţii de ultimă oră, în momentul scrierii volumului – început în 1916 şi definitivat de-abia în 1934 –, dar mult prea des sensibilitatea religioasă şi judecăţile de valoare care vin din această perspectivă sînt calificate drept puerile şi lipsite de importanţă, fără a fi examinate prea în detaliu. Tarabukin este de părere că ortodoxia aplică un set de valori diferite. În opinia lui, icoana, prin însăşi existenţa ei, suprimă temporalitatea şi secvenţialitatea în favoarea existenţei într-un prezent etern, ceea ce reprezintă un şoc pentru conştiinţa istorică, tipic postrenascentistă. Prin acest fapt, icoana se deschide doar interpretării mistice, nu şi celei istorice, fiindcă setul de criterii istorice nu i se pot aplica. Într-un fel, icoana ortodoxă ne conduce, dacă nu neapărat către protocreştinism, cu certitudine spre un creştinism care există în afara secvenţialităţii istorice. S-ar putea spune, aşadar, că, prin însăşi apariţia narativităţii, s-a închis poarta către interpretarea mistică, singura care poate descifra cu adevărat simbolismul ei. Să nu uităm şi faptul că Tarabukin consideră ortodoxia răsăriteană drept fundamental contemplativă, şi doar conştientizarea acestei diferenţe faţă de militantismul şi istorismul Bisericii Catolice poate conduce la înţelegerea tipurilor complet diferite de artă, pe care aceste două sisteme le-au generat.