„Ideea de star-system în literatură e foarte păguboasă“

Interviu cu Răzvan Ţupa

Autor: Smaranda ŞCHIOPU, UN Cristian | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După experienţele cenaclurilor literare, care au marcat ultimii 15 ani (Cărtărescu, Ianuş, Mincu), după experimentele de lectură din metrou sau biserică din 2001, de la Biblioteca de poezie, Răzvan Ţupa, unul dintre puţinii autori pentru care publicul înseamnă mai mult decît o entitate de cumpărători, s-a lansat într-un proiect de anvergură, prin care poetica relaţională devine un eveniment cotidian de interacţiune.

De ce Poeticile cotidianului? de unde vine denumirea asta?

Am pregătit un eveniment care să se repete la un interval regulat, săptămînal. Paul Radu de la Club A a dorit un astfel de eveniment şi-am acceptat. Mi-au spus că pot face orice, iar eu am vrut să existe iniţial şi trupe rock în program, să scăpăm de formatul poezie-muzică folk.

Ce urmăresc Poeticile?

Să ofere o alternativă la varianta de lectură pur şi simplu. Eram sătul de cenacluri în care se comentau lucrurile scrise şi trebuia să venim cu ceva care să pună poezia în altă lumină şi să trecem la un tip de discurs performativ. Adică nu să agaţe publicul, publicul ar fi venit oricum, dacă tu aveai un eveniment care să funcţioneze regulat.

De ce joia?

Cînd lucram la Evenimentul zilei, suplimentul cultural apărea duminica şi marea problemă era că joia nu prea existau evenimente.

Publicul a fost constant, fidel de-a lungul ediţiilor?

Nu. Au existat cîţiva oameni fideli, patru-cinci care veneau mereu, dar la fiecare ediţie era alt public, în funcţie de invitatul pe care îl aveam, în funcţie de lucrurile pe care le propuneam. Am avut seri în care nu am avut invitaţi în Club A, pentru că nu aveau cum să ajungă, de exemplu Paul Goma, şi atunci am avut un reportaj şi o proiecţie.

Cît ţine o ediţie?

O oră şi jumătate/două ore ca durată, timp în care aveam un interviu cu un invitat, un scriitor tînăr în principiu, şi apoi urmau colaborări ale invitatului respectiv cu trupa rock, el citea, ei cîntau. Şi pentru fiecare ediţie făceam repetiţii înainte.

Periodicitatea a fost de la început stabilită?

Da, săptămînal. Şi pe timp de vară făceam pauză. Ne-am gîndit s-o facem astfel pentru ca evenimentul să aibă loc pe timpul cursurilor de la facultate, ca să vină studenţii. Practic, evenimentul s-a împărţit în sezoane, sezonul primăvară-vară şi toamnă-iarnă, în intervalul octombrie – iunie.

Cînd ai demarat proiectul, cam cît te gîndeai că o să dureze? Ţi-ai propus ceva în sensul ăsta?

La început nu ştiam cum se vor derula decît primele patru ediţii.

Şi atunci, care erau obiectivele?

Să aduci oameni care nu sînt specializaţi, cititori de poezie, şi să-i pui faţă în faţă cu lucrurile care se scriu azi.

Numai poezie?

Numai poezie. Primul invitat care nu a citit poezie a fost Silviu Gherman, care era foarte potrivit pentru aşa ceva, pentru performance, şi atunci, pentru că a fost o ediţie foarte reuşită cu el, am mai chemat şi alţii – au urmat Planeta Moldova, care au ieşit şi ei bine.

La sfîrşitul lecturii, existau discuţii cu publicul?

Publicul putea să pună întrebări în orice moment. Ceea ce am încercat să evităm de fiecare dată au fost comentariile. Se mai şi comenta, dar îi întrerupeam, pentru că devenea un cenaclu şi nu voiam să se întîmple asta.

Cum a evoluat bugetul PC? Care era bugetul de producţie la început şi care a fost vîrful lui?

Nu a existat un buget fix. Clubul acoperea consumaţia invitaţilor. În rest, bugetul a variat între 50 şi 70 de lei. Cînd am încercat să găsim o altă locaţie pentru eveniment, de cînd s-a închis Clubul A, am avut tot felul de surprize cu oameni care nu ofereau chiar nimic pentru eveniment, ba chiar ne mai cereau şi bani.

Ce aşteptări ai avut în raport cu prezenţa publicului?

Publicul s-a schimbat în timp, la fel cum s-a schimbat şi formatul evenimentului, pentru că, dacă la început a presupus poezie şi muzică rock, mai tîrziu s-au inclus şi proiecţii de filme.

Cînd ai înregistrat cea mai mare audienţă şi cea mai scăzută audienţă?

Recordul de audienţă s-a înregistrat la ediţia despre Eminescu. Eminescu interzis minorilor. Cea mai scăzută, la „seara publicului“, cînd fiecare trebuia să vină să citească ce-i place lui, proză sau poezie. Am vrut să facem din cînd în cînd o seară a publicului. Şi a ieşit prost, nu a venit lume. Asta e dezamăgirea mea: nu am găsit o formulă prin care să fac publicul să vină să citească ce voia el şi să facă un performance.

Dacă ar fi să faci un top al ediţiilor, din punctul tău de vedere, care ar fi acela?

Mi-a plăcut mult ultima ediţie, care a fost la S.A.L.T. şi a început într-un fel pe care îl programaserăm noi cu mult timp înainte, cu un proiect care a avut loc în Suedia, cu poeţi români şi cu lansarea cărţilor lui Cosmin Perţa, iar între timp a apărut un poet suedez pe care nu îl aveam în program, apoi un poet japonez – Claudiu Komartin l-a adus pe Yasuhiro Yotsumoto –, care a citit şi el şi a fost foarte spectaculos.

După primul sezon, ai primit vreo ofertă de la TVR, Radio România sau altă instituţie mare ca să ai un program în cadrul lor?

Nu, şi e foarte bine că nu m-au ofertat pentru că nu cred că li s-ar fi potrivit. E un eveniment care funcţionează aşa, în limitele lui, nu cred că ar da bine pentru un program naţional sau ceva foarte oficial. E un lucru pe care îl fac pentru că mă interesează să vorbesc cu acei oameni şi mă interesează ca acei oameni să fie văzuţi. Nu aş putea să mă bazez pe o astfel de instituţie.

Cînd lucrai la Cuvântul, ai implicat revista în Poetici?

Nu, am preferat să le păstrez separate pentru că nu mi se părea cinstit, mi s-ar fi părut că profit de revistă dacă făceam asta.

Cum promovezi evenimentul ?

Am avut, la un moment dat, un parteneriat cu un radio online, Lynx, ei au filmat nişte chestii, dar nu am văzut niciodată nici o filmare, nici pe net şi nici în altă parte, am auzit doar nişte înregistrări audio. În afară de asta, la începutul fiecărei săptămîni trimitem comunicate şi au fost multe ziare care au publicat anunţurile. Nu avem în schimb comunicate post-eveniment, şi asta mi-a lipsit, pentru că s-au schimbat mulţi oameni de PR la Club A.

Cum se pregăteşte o seară la Poetici – o procedură standard?

Depinde de la ediţie la ediţie. În ultimul an, am făcut un calendar cu mult timp înainte şi a mers mult mai uşor. Au fost ani în care a fost foarte greu, pentru că făceam ediţiile de la o săptămînă la alta.

Ai avut ediţii anulate? Mă interesează partea de „accident“, de neprevăzut, să zicem.

S-a întîmplat să nu ajungă nişte invitaţi de la Cluj sau de la Timişoara, de exemplu, Ştefan Manasia şi Alex Potcoavă, dar asta la două sau trei ediţii, din 105, şi nu a fost o mare problemă.

Proiectul a început, în principiu, pentru Generaţia 2000. Problema cu Generaţia 2000 e că nu a reuşit să se impună printr-o revistă. Demersul ăsta vine cumva din spiritul de compensa un suport de presă pentru Generaţia 2000?

Cred că o revistă ar fi venit chiar împotriva lucrurilor pe care le susţinea implicit Generaţia 2000 şi că nu poate să existe decît atunci cînd o să-şi formuleze părerea ei despre putere. Toate generaţiile au încercat să preia puterea. Iar cu Generaţia 2000 mi se pare că tocmai asta nu s-a întîmplat. Mi se pare că nu şi-au dorit să preia puterea. Părerea lor despre putere este că te compromite automat. Lucrurile se vor schimba atunci cînd o să avem o altă părere despre putere, cînd o să propunem altceva în locul puterii. Altceva în locul puterii poate însemna să nu mai avem şefi, dar să avem responsabili. Tu, Cristi, ai fost mereu responsabil, dar nu ai fost niciodată şef. Eu, la Cuvântul, nu m-am simţit şef, m-am simţit responsabil.

Spui că Generaţia 2000 a avut şi are prioritate în continuare. Dacă ne uităm pe lista participanţilor, aşa reiese.

Nu mai are. A avut prioritate atunci pentru că mi se părea mie că oamenii care au publicat în ultimii ani sînt cei mai potriviţi pentru o discuţie normală şi deschisă despre literatură. Dar, de fapt, deschiderea spre noi a venit şi de la ceilalţi, de la Octavian Soviany, Nora Iuga, Angela Marinescu. Şi atunci a fost normal să invit şi oameni care erau din alte generaţii.

Nu a comentat nimeni că era un format de club?

O singură dată am avut o obiecţie de genul acesta, de la o editură mare.

În momentul în care îţi făceai calendarul, te gîndeai că trebuie să inviţi cîţiva autori mari?

Atunci cînd era vorba de autori mai cunoscuţi, îmi propuneam să am teme. Un lucru pe care l-am învăţat şi eu în anii de Poeticile cotidianului a fost că ideea asta de star-system în literatură e foarte păguboasă, lucrează exact împotriva a ceea ce înseamnă literatura sau poezia în special, pentru că te face să vezi o vedetă şi nu mai vezi deloc ce scrie persoana respectivă.

Ai fost refuzat de vreun scriitor?

Da, au existat şi scriitori care au refuzat să vină. Chiar şi tineri.

Dar s-a întîmplat să inviţi pe cineva, să fii refuzat şi după ceva timp respectiva persoană să se autoinvite?

Da, dar voalat. Au fost două sau trei situaţii în care cineva a refuzat, pe motiv că ei vor să facă altceva, în altă parte. Întîmplarea a făcut ca ei să nu-şi ducă proiectele la capăt şi mi-au spus că ar vrea să vină în Club A.

Care au fost sursele de inspiraţie pentru proiect?

Nu a fost doar o singură sursă de inspiraţie, mă inspiram din orice. Am auzit nişte emisiuni la RAI 3 despre poezie, iar în fiecare emisiune aveau o temă, cu mai mulţi poeţi invitaţi, cu un pictor care în timpul emisiunii picta un tablou şi cu moderatorul emisiunii care se plimba de la o masă la alta şi stătea de vorbă cu invitaţii. Au mai fost influenţe care veneau şi din alte zone decît cele literare.

De exemplu?

Cenaclul de film la care mergeam sau atelierele la care am participat, ateliere legate de jurnalism.

Ai avut momente în care ai vrut să renunţi, în care ţi-ai spus că nu mai vrei să faci Poeticile niciodată?

Da. În 2007, cînd se şi vede că au fost cele mai puţine ediţii, a început să mi se pară că e o povară, aveam impresia că toată lumea începe să se poarte ca şi cum ar fi nişte vedete şi că toţi îşi doresc să fie Andreea Marin sau Mihaela Rădulescu. Iar eu nu voiam să particip la chestia asta. Era momentul cînd se inventa genul Sexi Brăileanca şi mă simţeam vizat pentru că eram din Brăila. Dar a fost un moment trecător şi ediţiile s-au organizat mai uşor cînd am început să lucrez cu un calendar. Pierdeam foarte mult timp de la o săptămînă la alta ca să hotărîm ce vom face în săptămîna următoare, pe cine vreau să aduc, să văd dacă poate să vină.

O realizare importantă a Poeticilor?

Anul ăsta am primit prima reacţie de la o instituţie oficială, ICR-ul a invitat Poeticile cotidianului în vizită, la Praga, la Paris şi la Berlin. Iniţiativa a fost a lor, nu a ICR-ului de la Bucureşti. În unele cazuri, evenimentul s-a scurtat, cum a fost la Paris, unde a ieşit bine, dar nu a fost ce am vrut noi. La Berlin s-a dezvoltat, iar singurul care a rămas pe modelul originar al Poeticilor este cel de la Praga, care va avea loc în septembrie, unde vom avea cinci invitaţi.

Invitaţii au fost propuşi de tine sau de ICR?

Am trimis cinci variante de desfăşurare, iar ei au ales ce li s-a părut potrivit.

Ce presupune conceptul de poetică relaţională?

Poezia nu e doar ceea ce se întîmplă într-un fel acceptat de toată lumea: poezia e scrisă pe hîrtie, poezia e într-un volum, dar mi se pare că poezia a fost, nu doar în ultimii ani, ci dintotdeauna, mai mult decît un simplu produs editorial. Şi că acceptarea ideii de poezie ca specializare a unei edituri, a unei colecţii e doar o mică parte din ceea ce poate să fie poezia. Şi atunci, pe mine m-a interesat să mă concentrez asupra zonei care e trecută cu vederea. Şi zona asta este contactul, întîlnirea, acolo unde nu mai vorbim despre poet ca despre un emiţător de mesaj, de discurs, ci vorbim despre poet ca un context, ca o situaţie în care se întîlnesc mai multe evenimente, mai multe persoane, mai multe lucruri care îşi schimbă sensul, care capătă un sens de moment, să spunem. De la asta am ajuns la tot felul de lucruri care, mi-am dat seama, au mers în paralel şi cu dezvoltarea tiparului, cu decăderea tiparului, schimbarea zonei în care funcţionează scriitorul din zona tiparului în zona virtuală. Pe mine m-a interesat foarte mult chestia asta cu caligrafia sau cu cărţile dinaintea tiparului, am văzut expoziţii şi mi-am dat seama că întotdeauna cărţile au fost făcute în funcţie de ultimele descoperiri tehnologice, chiar şi atunci cînd erau făcute în mănăstiri. Era foarte important, în afară de textul propriu-zis, şi felul în care ei se implicau în realizarea produsului respectiv. Era mereu o întîlnire între omul care făcea lucrul ăsta şi textul propriu-zis.

Şi atunci i-am spus poetică relaţională unei abordări a poeziei ca domeniu care încearcă să-şi dezvolte mai multe posibilităţi de privire asupra poeziei. Cînd spunem „poetic“, înţelegem şi sensul literar, dar şi alte lucruri care ţin de viaţa noastră de zi cu zi. Poezia are mult mai multe niveluri şi atunci asta încercam să fac cu poetica relaţională. E adevărat că a pornit de la Poeticile cotidianului, întîlnindu-mă săptămînal cu oamenii şi văzînd că pot să vorbească altfel în club, dacă îi laşi să discute normal, şi asta m-a făcut să mă gîndesc că e mult mai mult acolo. Am mers mai departe cu evenimente de tip atelier, care porneau de la felul în care priveşti oraşul în care locuieşti sau oraşul în care ajungi, felul în care investighezi (poezia ca instrument de investigare, documentare sau performance). Am făcut o hartă la un atelier în Timişoara, o alta, la Constanţa.

Care e legătura dintre ideea de corp românesc şi poetica relaţională?

Conceptul de corp românesc este un concept funcţional din poetica relaţională. E un concept care face legătura între condiţii de existenţă, între moduri de expresie. Face trecerea de la un mod de expresie la altul, transformă o condiţie existenţială într-o altă condiţie existenţială.

Din punct de vedere conceptual, nu e deloc teorie aşa cum am învăţat la şcoală. Majoritatea lucrurilor încerc să mi le explic mie şi poezia pe care o scriu încerc s-o scriu pentru mine, ceea ce fac cu proiectele este încercarea de a comunica publicului lucrurile pe care le fac eu pentru mine şi să-i ajut şi pe alţii să comunice lucrurile pe care le fac ei pentru ei. Nu pot să funcţionez ca un producător de marfă.

Propui, aşadar, personalizarea produsului, anularea seriei, accesul direct către toate categoriile de public. Le-aş lega de faptul că tu pe clubliterar.ro aveai un cont în care semnai cu punct. La un moment dat, „legenda spune“ că erau mai multe subpuncte care intrau din acelaşi cont. Nu ţi se pare că e prea multă libertate?

Nu. Regula era ca parola să fie dată mai departe din om în om şi s-au strîns ceva lucruri interesante pe Internet.

Problema cu Internetul e că azi s-ar putea să fie, mîine s-ar putea să nu mai fie site-ul sau blogul respectiv.

Dar sînt păstrate în altă parte. Problema lor e că nu sînt organizate, au ieşit foarte haotic, dar poţi să-ţi faci o idee despre ce se întîmpla cu poezia la ora respectivă.

n Cînd am început să public, mi-am spus că o să scot cîte o carte la fiecare cinci ani, nu mai devreme de cinci ani. Anul viitor se împlinesc cinci ani de la al doilea volum şi ar trebui să-l scot pe al treilea. Acest lucru pentru mine a devenit foarte artificial. Eu nu scriu aşa. Mi s-a întîmplat ca şi la prima şi la a doua carte să am multe, multe, multe cicluri la care am lucrat, pe care le-am strîns în cărţi, la unele am renunţat, pe altele le-am modificat. Procesul era facerea cărţii. Şi atunci nu mai am de ce să fac asta, care e treaba unei edituri. O să fac altceva. Mă gîndesc foarte serios să nu mai public la nici o editură următorul volum, să-l public pe cont propriu şi să fie gratuit. O să-l public pe net şi o să-l public treptat. Mi se pare că e foarte formală şi intimă toată chestia asta cu tipăritul volumelor de poezie pe hîrtie, la tiraj de masă, deşi aceste tiraje de masă nu se vînd. De aceea o să public pe net, treptat şi gratuit, şi o să fie o ediţie limitată pe hîrtie. O să scriu de mînă, o să fie volume diferite între ele, personalizate.

n Cred în Forţa lucrurilor scrise. Nici nu-mi pasă dacă spune exact opusul lucrurilor pe care le susţin eu. Forţa este F.R.U.M.U.S.E.Ţ.E.A. sau una dintre părţile corpului ei.

n Nu prea sînt un om al grupului. Oricît s-a vorbit de generaţie şi prietenii, cred că, esenţial, sîntem prima generaţie de indivizi care nu pun preţ pe motivaţia biologică (sau ideologică, pentru că, în cazul nostru, cele două coincid) a formării unui grup.

De-a lungul anilor, Poeticile cotidianului s-au dovedit o alternativă credibilă (şi infinit mai dinamică) la cenaclurile tip Euridice. Asta nu vrea să însemne că asemenea cenacluri nu şi-ar avea rostul; îl mai au, fară îndoială, dacă ne gîndim că aproape toţi autorii cît de cît importanţi ai ultimei promoţii au trecut (nu fără folos) pe acolo. Poeticile au reuşit însă să antreneze de multe ori un public diferit, poate nu foarte familiarizat cu poezia, dar dispus să asculte, să participe, să ia act de ceea ce se întîmplă în literatura actuală. Fără comentariile erudite dintr-un cenaclu profesionist, dar în forme mai dinamice, mai interactive. În a căror promovare, talentul de moderator al lui Răzvan Ţupa a jucat un rol esenţial. (Octavian Soviany)

La început, îmi făcusem un soi de program: în fiecare joi, la ora 18.00, eram în Club A. Era acolo o energie anume, nu ca la cenaclu. Era ceva mai mult şi, cumva, mai important pentru cei care citeau: nu citeau îngroziţi gîndindu-se la ce o să urmeze, doar citeau. În faţa unei săli pline, cum era aproape de fiecare dată. Mai veneau şi alţii care cîntau nişte muzici bizare. Răzvan se plimba printre scaune, nu avea deloc stare. Punea întrebări, explica, provoca. La un moment dat, nu am mai avut timp. Pur şi simplu. De atunci nu cred că am mai trecut pe la Poetici decît de vreo cinci ori. De acele puţine dăţi, Răzvan mi s-a părut uşor blazat, audienţa uşor aceeaşi şi mai puţin numeroasă, discuţiile lungi şi fără vlagă. Probabil că le-am pierdut eu pe cele mai interesante. Poate că eu am obosit. Dar tot de atunci, de cînd am început să lipsesc, am înţeles tot mai puţin. Răzvan a dezvoltat un fel de Poetici şi în variantă virtuală, face tot felul de proiecte colective, filme şi postări ciudate, pe care mi-e greu să le urmăresc, pentru că mă simt foarte pe dinafară. Şi sînt, ce s-o mai lungim. Am senzaţia aia pe care o am cînd îmi amintesc de ecuaţii şi de matematică, în general. (Elena Vlădăreanu)

RĂZVAN ŢUPA s-a născut la Brăila, în 1975. Primul său volum publicat în 2001, fetiş, a fost distins cu Premiul naţional pentru debut în poezie „Mihai Eminescu“, la Botoşani.

A debutat în cenaclul condus de Monica Pillat (Prospero) şi a participat la întîlnirile conduse de Mircea Cărtărescu (Litere), Nina Vasile (Atelier Biblioteca „I.L.Caragiale“), Marius Ianuş (Fracturi) şi Marin Mincu (Euridice).

În 2003, fetiş – o carte românească a plăcerii a facut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite la Editura Vinea. În 2005 Editura Cartea românească a publicat volumul corpuri româneşti.

Din 2001, cînd a publicat carnetul toate obiectele în care înghesuim intenţia noastră de apropiere în seria „carmen“, Ţupa a mai semnat încă două apariţii neoficiale, corpuri româneşti – o respiraţie completă – manele pentru mai tîrziu (Bucureşti, 2006), o parte din acest ciclu, CK Collection, colecţia de primăvară – o colecţie pentru viaţă, fiind preluată şi publicată la Cluj-Napoca.

Din 2006 a citit poezie la festivaluri şi proiecte din Berlin (2008), Bratislava (2008), New York (2008), Praga (2008), Paris (2006, 2009) şi Roma (2007) şi a dezvoltat diferite proiecte de video-poezie. În 2009 a realizat împreună cu Andrei Ruse filmul poezie. puterea, un film care prezintă 24 de poeţi noi.

Poemele sale au apărut în antologiile No Longer Poetry – New Romanian Poetry (Marea Britanie, Heaventree Press, 2007), Az ev muforditasai (Ungaria, Magyar Napló, 2008) şi Ars Poetica 2008 (Slovacia, Ars Poetica, 2008).

Din 2002 a colaborat ca jurnalist la Evenimentul zilei şi Suplimentul de Cultură. Între 2005 şi 2007 a fost redactor-şef la versus/versum, iar în perioada septembrie 2006-august 2008, redactor-şef al revistei Cuvântul. În prezent este editorul secţiunii film al revistei Time Out Bucureşti.