OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Studiile clasice sint, mai pretutindeni in lume, sacrificate azi in numele unei modernitati iluzorii si agresive. Acolo unde temeliile lor sint solide si unde au beneficiat, secole de-a rindul, de prestigiu si forta – in Anglia sau in Germania, in Franta sau in America –, ele pierd teren, dar tot le mai ramine destul cit sa traiasca, daca nu sa prospere. La noi, unde au fost persecutate si marginalizate cu o indirjire stalinista de o perseverenta greu de comparat cu alte situatii – in Bulgaria, de pilda, nu a incetat sa functioneze in cele cinci decenii de comunism o excelenta retea de licee clasice, care la noi au fost desfiintate inca din 1958 –, studiile clasice pot disparea in orice clipa cu desavirsire, lasind altora, ca in epoca de inceput a Luminilor, sarcina de a studia romanitatea romanilor sau Metafizica lui Aristotel.

Nascuti si crescuti intr-o vreme in care studiile clasice erau considerate o prejudecata burgheza, decidentii de azi copiaza fara preget cele mai drastice masuri reductioniste pe care tari cu o traditie mult mai solida decit a noastra si le permit (spre paguba lor) si sufoca un domeniu fundamental al culturii umaniste, dintr-o inertie intelectuala marginita si lipsita de orice orizont.
Accept ideea ca imensa majoritate a elevilor si a parintilor lor – carora nimeni nu le-a explicat rational de ce e bine sa stie omul greceste si latineste – alearga catre ceea ce li se vinde drept invatamint „modern“. La limita, poate ca m-as putea resemna chiar sa tolerez ca persoane cu studii universitare sa spuna ca un lucru care lucreaza e lucrativ, pentru simplul motiv ca in toti anii lungi de studii n-au avut parte de minima informatie ca verbul a lucra s-a departat de etimonul sau latin, care insemna a cistiga dintr-o activitate, ajungind sa insemne in genere a functiona, a munci, pe cind neologismul lucrativ e direct derivat din sensul originar latin de aducator de cistig material.

Dincolo chiar de proprietatea termenilor, si oricit mi s-ar parea ea de necesara pentru salubritatea propriei noastre gindiri, cred ca exista cel putin doua directii majore de argumentare in favoarea unui efort national de constructie, nu de demolare, cum se incearca acum, a fundamentelor studiilor clasice. Una dintre aceste directii se refera la propria noastra identitate lingvistica si culturala. E inutil sa revendicam o straveche legitimitate europeana si apartenenta noastra la marele flux al culturii daca nu sintem in stare sa ne intelegem propria identitate latina macar atit cit ne-o inteleg bulgarii. Stramosii pe care ii invocam cu atita ardoare au reusit, la urma urmei, sa-si pastreze si sa-si dezvolte identitatea de Romani in ciuda migratiilor, a unei culturi reduse din nou la oralitate, a expansiunii slavonei ca limba a Bisericii pentru lungi veacuri si in pofida unor vicisitudini a caror proportie a provocat calificarea acestei rezistente drept un miracol. Noi nu sintem in stare decit de retorica vacua, vorbim cu patos de tarisoara noastra fara cel mai mic efort de a-i cunoaste cu adevarat macar limba, daca nu si cultura. As obliga orice orator inflacarat de orgoliul natiei sa dea un examen de latina inainte de a avea drept la cuvint. Sa vedeti ce liniste s-ar asterne atunci.
E un nonsens sa jelim in cor ca vine globalizarea peste noi si ca ne vom topi, nestiuti si anonimi, in magma unidimensionala si monoglota a viitorului si, in acelasi timp, sa ne nesocotim propriul trecut. L-am auzit recent pe dl Eugen Simion, Presedintele Academiei Romane, evocind aceasta apocalipsa iminenta ca pe o invazie straina si spurie, fara sa-i pese ca insusi forul ilustru pe care il reprezinta face eforturi constante pentru a distruge din temelii constiinta latinitatii care ne uneste ca neam si cultura.

Al doilea ordin de argumentare se refera la asa-zisul pragmatism in numele caruia se sacrifica studierea limbilor clasice in favoarea tehnologiilor moderne. Prezent mai pretutindeni in lume, acest obtuz utilitarism e mai inradacinat ca oriunde la noi, intr-o civilizatie saraca in tehnologii, dar bogata cu asupra de masura in politehnisti. Nimeni nu a demonstrat vreodata ca adolescentii care, in loc sa-l citeasca pe Herodot sau pe Cicero in original, rezolva saptaminal 200 de probleme de matematica si tot atitea de fizica (asta era norma acum vreo zece ani, poate ca a mai crescut intre timp) devin niste adulti mai inventivi, mai creativi si mai productivi decit semenii lor care stiu sa traduca un ablativ absolut. Demonstratia inversa s-a facut: un studiu britanic care a durat 30 de ani a dovedit ca, dintre sutele de elevi care, in tot acest timp, absolvisera un liceu traditional, cu multe ore de latina si greaca, cu tragedii grecesti si comedii de Plaut puse in scena in original, cu Homer recitat fara ezitare in hexametri corect scandati, unul – unul singur – ajunsese un modest profesor intr-un sat, ceilalti avind, fara exceptie, cariere stralucite nu doar in mari universitati, ci si in mari companii sau in administratie.

Nu revendic, desi mi-ar placea, un liceu generalizat cu 8 ore de latina si 6 de greaca pe saptamina. Revendic dreptul acelor copii cu parinti luminati, sau luminati ei insisi de o pasiune intuitiva pentru temeliile culturii europene, de a putea opta pentru un astfel de liceu. Am convingerea nestramutata ca, bine construit si lasat sa se dezvolte liber vreme de trei decenii macar, va dovedi ca reprezinta o alternativa interesanta si profitabila nu numai cultural, ci si pragmatic, in raport cu utilitarismul meschin si calp al unui sistem care se proclama modern si formativ, dar produce statistici, nu fiinte creative, inteligente, dotate cu spirit critic si cu discernamint, cum s-ar cuveni.
Cu citiva ani in urma, s-a intimplat sa stau la un dineu linga vicepresedintele unei uriase banci multinationale. Anxietatea mea cu privire la posibilele subiecte comune de conversatie s-a topit imediat, fiindca omul avea un dar cu totul iesit din comun de a vorbi despre lumea bancara – si nu numai – ca despre o imensa aventura a spiritului, dezvoltind cu inteligenta si stralucire literalmente vizionara imaginea lumii de azi si a celei de miine. Cum purta un nume nu prea banal, identic cu cel al unui renumit savant din domeniul studiilor clasice, l-am intrebat intr-o doara daca sint cumva rude. Aproape stinjenit, mi-a raspuns ca nu sint, dar ca il cunoaste si-l admira pe marele epigrafist omonim din publicatii, fiindca el insusi este la origine specialist in istoria si cultura Greciei antice.

_______

Zoe PETRE este prof. dr. la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti