OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După romanul Kadiş pentru mama mea, publicat la Editura Kriterion în 2005, Iulia Deleanu revine, în 2008, cu Variaţiuni pe o temă de Vivaldi, un nou roman de factură autobiografică, înrudit cu cel precedent. Dacă în romanul anterior accentul era plasat pe relaţia dintre naratoare şi mamă, pe sentimentul tragic al pierderii şi al neputinţei în faţa morţii mamei, în Variaţiuni pe o temă de Vivaldi, Iulia Deleanu face o nouă călătorie în trecut, căutînd repere în care să se regăsească pe sine alături de părinţi, de zeida (bunicul) şi de baba (bunica), ajungînd cu gîndul în acele etape ale vieţii cînd pluralul „noi“ însemna o realitate, şi nu o stare pentru totdeauna pierdută. Retrospectiva nu mai are ca punct de plecare momentul tensionat şi bulversant al morţii mamei – care lasă în urmă regrete şi un sentiment iremediabil de rătăcire şi de dezrădăcinare –, ci un altul, situat la o distanţă de peste trei ani de la rostirea „kadişului“ (rugăciunea spusă la înmormîntările evreieşti), cînd lumea exterioară pare a nu avea alt rost decît acela de a deschide noi portiţe către trecut, singurul timp real care mai contează pentru naratoare.

 

Nostalgia trecutului se face simţită încă din primele pagini, în care este evocată o punere modernă în scenă, la Operă, a piesei Rigoletto. Replici, gesturi, mişcări de scenă devin, pentru Iulia Deleanu, prilej pentru o serie de amintiri din perioada copilăriei, urmate, apoi, de imagini – mai degrabă alcătuite din mărturiile rudelor sau ale prietenilor de familie – despre tatăl său şi despre situaţia dificilă a acestuia în tulburătorii ani ’50. Sînt scene de un realism bine construit, dovedind un real talent epic şi portretistic al scriitoarei.

 

Prezentul rămîne un timp inert, resemnificat de fantoşele trecutului, în care însăşi naratoarea devine o umbră, „duhul celei-care-a-fost“. Totuşi, asemenea lui Blecher, care, strivit de pedeapsa lucidităţii, ţipa, în finalul Întîmplărilor din irealitatea imediată, să fie trezit „în altă viaţă, în viaţa mea adevărată“, Iulia Deleanu resimte dureros contactul cu prezentul: „În vis, o caut pe mama. «Acum, degeaba o cauţi», mă mustră bunica. Pe tata-l simt în camera cealaltă, dar nu îl văd. Totul e împachetat ca pentru o mutare din casă. Mă trezesc cu durerea asta“. Luciditatea care însoţeşte rememorarea accentuează sentimentul pierderii, iar punctarea naraţiunii cu întoarceri în realitatea concretă stabileşte o linie de echilibru cu tonul inevitabil nostalgic adoptat în apropierea de trecut. Este un ţipăt mut în faţa vidului care a devenit existenţa proprie, în care nici măcar visul nu mai poate fi un refugiu. Remuşcările rămase să umple golul lăsat de morţii din familie devin atît de puternice, încît par să se proiecteze şi în planul nocturn al visului. Chiar şi acolo, revederea chipurilor cunoscute pare a i se refuza naratoarei, ca pedeapsă pentru atîtea momente din timpul vieţii cînd s-a purtat cu răceală, refuzîndu-i mamei sale, de pildă, mici semne de afecţiune: un zîmbet îngăduitor, o privire binevoitoare. Cuvintele mamei – „O să-ţi pară rău, odată! Aşa o să-ţi pară de rău!“ –, devenite un avertisment funest, caracterizează întreaga naraţiune, ce împrumută, pe alocuri, nuanţe de spovedanie. Este o confesiune făcută însă tot în faţa acelor umbre ale trecutului, fără speranţa iertării. Nici uitarea nu îi este permisă naratoarei sau, mai degrabă, şi-o refuză ea însăşi, insistînd să păstreze în jurul său lucruri şi obiecte vechi, haine ce au aparţinut părinţilor şi care acum reprezintă însăşi noţiunea de „acasă“, de univers familiar: „acasă înseamnă acum lucruri“.

 

Una dintre pierderile cele mai dureroase, odată cu moartea tuturor celor care i-au fost aproape, este dreptul de a mai folosi pluralul noi: „Sînt trei ani, două luni şi douăzeci de zile de cînd încerc să mă dezbar de plural fără să izbutesc“. Pentru că tot ceea ce face în prezent îi aminteşte de momente din trecut, Iulia Deleanu foloseşte involuntar pluralul („mergem“, „ascultăm“ etc.) pentru a conştientiza abia apoi că, în realitate, nu este însoţită decît de imagini din copilărie sau din tinereţe, de figuri mai şterse sau mai luminoase ale oamenilor care, cîndva, au făcut parte din existenţa ei. Marca de plural, plasată acolo unde nu este nevoie, apare frecvent pe parcursul cărţii şi este întotdeauna subliniată de naratoare: „«mergem la Operă!» Unde-i pluralul?“; „de mulţi ani, bem numai ceai“ etc. Eul se structurează şi capătă sens în raport cu cei apropiaţi, cu familia, în special cu figura mamei (Iulia Deleanu se înscrie, astfel, într-o tradiţie iudaică pentru care imaginea maternă sau cea paternă sînt decisive). Independenţa şi individualitatea căutate pe parcursul întregii vieţii, pare a sugera autoarea, nu intră în contradicţie cu micile gesturi de afecţiune faţă de cei apropiaţi.

 

Un loc aparte în roman îl ocupă un subcapitol intitulat „Paşi pe zăpadă“, care ar putea constitui nucleul unei proze de sine stătătoare. De altfel, chiar în cadrul acestei cărţi, el reprezintă un punct distinct, fiind manuscrisul naratoarei, care găsise subiectul ascultînd-o pe mama sa vorbind emoţionată despre un film văzut demult, ce avea în centru viaţa lui Schubert. Astfel, Schubert devine şi subiectul acestui manuscris, captivant prin dozarea perfectă a ritmului alert, tensionat (la care se apelează atunci cînd sînt urmărite încercările mereu nereuşite ale lui Schubert de a se impune în lumea artistică), punctat cu descrieri ale personalităţilor vremii, printre care se remarcă portretul savuros al lui Salieri, bine-cunoscutul rival al lui Mozart, şi care te trimite imediat cu gîndul la celebrul film regizat de Milos Forman, Amadeus.