OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Să spun doar atît: proiectul lui Adrian Marino de a-şi scrie memoriile este, în intenţie şi realizare, nu o proză în principal anecdotică, nici o rememorare nostalgică şi nici măcar o răzbunare pe epoca şi societatea timpului său. Principalul scop, dezvăluit de la primele pagini, este acela de a scrie o autobiografie ideologică. „Viaţa mea personală şi, mai ales, sentimentală nu este interesantă. [...] Dar viaţa mea intelectuală, culturală şi ideologică, intimă, dar şi exterioară şi publică, desfăşurată pe o durată atît de lungă, sub diferite regimuri autoritare şi totalitare, are – aş îndrăzni să spun – un anumit conţinut, sens şi densitate“. Afirmaţia descumpăneşte, chiar dacă vine de la un expert al ideilor literare. Pentru că una este să fii istoric al ideilor – în mod tradiţional, atribut al unor anumiţi specialişti recrutaţi mai cu seamă din rîndul experţilor în exegeza filozofică – sau ideolog (deci, creator de sisteme ideatice, nu neapărat validate sau validabile de pragmatica politică), şi cu totul alta să fii un „martir al gîndirii ideologice“, cum apare retrospectiv cărturarul trecut prin puşcărie şi domiciliu obligatoriu, dezavuare şi marginalizare socială. Marino vine însă prompt cu o explicaţie: „Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“.

Între proiecţiile mentale şi accidentele cotidiene suferite

Adevărul este că Adrian Marino poate propune modelul unei asemenea intreprinderi cărturăreşti în limite destul de permeabile, căci nu uită să precizeze „...un amănunt deloc neglijabil: cam cîte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care, de fapt, nici nu există“.

Marino nu este la prima biografie. În tinereţe, a reconstituit Viaţa lui Alexandru Macendonski, dînd apoi la iveală – într-o tradiţie călinesciană pe care o dezavuează la senectute (nu scrisese Călinescu Viaţa lui M. Eminescu, dînd, ulterior, la iveală şi exegeza dedicată Operei lui Mihai Eminescu?) – Opera lui Al. Macedonski. Încă de aici se poate distinge dihotomia instituită între faptele de viaţă şi înfăptuirile intelectuale. Model călinescian sau nu, o astfel de separaţie, artificială în sine, dar metodologic favorabilă analizei sincronice sau diacronice a creaţiei de o viaţă a unui literat fără pendularea – altminteri, necesară – între proiecţiile mentale şi accidentele cotidiene suferite de cel analizat, putea proveni şi din convingerea lui Marino că ideaţia merită o tratare diferită, autonomă.

Umilit, nu o dată, prigonit la modul cel mai concret, urmărit – după opinia lui – de invidie, ranchiună şi defăimare, pînă şi atunci cînd a repurtat succese, Adrian Marino preferă să se aleagă pe sine ca subiect al noului gen aflat în preajma inaugurării: biografia ideologică. Precursori există, totuşi, dacă e să ne gîndim la Reveriile unui plimbăreţ solitar (1776), opera lui Rousseau, sau la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1796) de Goethe. Aceste rememorări autojustificative şi, respectiv, acest Bildungsroman, roman pedagogic sau roman al formării, fac, într-un anume sens, exact ce încearcă şi memorialistul însuşi: filtrarea faptelor de viaţă prin perspectiva proiectului intelectual care le dă sens şi coerenţă. Există chiar şi urmaşi, dacă se are în vedere tentativa memorialistică a lui Nicolae Breban, Sensul vieţii (patru volume, 2003-2007), criticată pentru că lăsa loc liber comentariului, împingînd spre fundal factologia; exact ca şi Marino, despre opera memorialistică postumă a căruia nu avea de unde şti.

Funcţia terapeutică, eliberatoare

Sensul în care este novator cu adevărat volumul memorialistic lăsat nouă moştenire, cu dorinţa expresă de a fi publicat abia la cinci ani de la plecarea autorului dintre noi, este însă de descoperit. În ceea ce mă priveşte, cred că el se înscrie ca o noutate, prin voinţa programatică de a inaugura o serie virtuală a autobiografiilor elaborate din perspectivă ideologică (sigur, nu în înţelesul cosmetizărilor impuse odinioară de Partidul Comunist). Totodată, noutatea vine şi din aceea că ideologia în numele căreia vorbeşte Adrian Marino este una principial liberală şi democrată, poziţie afirmată decis şi consecvent încă din Pro Europa (1995) şi Politică şi cultură (1996). Mai mult decît atît, ea nu mai este nici măcar literară, faţă de lumea literară şi atitudinile acesteia autorul afirmîndu-şi repetat şi în chip apăsat aversiunea.

Merită observat că opţiunea savantului nu a fost comodă. România ajungea să se bucure de eliberarea de sub imperiul dictaturilor ideologice, preferînd pluralitatea ideatică şi atitudinală – fie şi, iniţial, în forma moderată a perestroikăi iliescane – şi depăşea ateismul ştiinţific marxist, recuperînd dreptul la libera exercitare a religiilor, după plac. Or, ceea ce propunea Marino era tocmai readucerea în discuţie a chestiunilor ideologice şi privilegierea raţionalităţii în raport cu credinţa şi superstiţia. La un deceniu după scrierea Vieţii unui om singur şi la cinci ani după ce autorul ei ne-a părăsit, observăm că analfabetismul şi deruta socială şi politică au accentuat recursul la soluţiile iraţionaliste, scăzînd şi mai mult apetitul civic pentru raţiune, soluţii meditate coerent şi basculînd către căutarea, ca panacee, a unor formule de viaţă întemeiate pe sugestie, intuiţie, divinaţie ori rugă. În aceste condiţii, darul „paşoptist“ al lui Marino riscă să fie înţeles mai cu seamă pe laturile sale exterioare, mai accesibile, ca răfuială cu unii contemporani sau ca jurnal comprimat al unei solitudini orgolioase şi ursuze.

Dacă însă această percepţie asupra cărţii va deveni dominantă, tot Marino va cîştiga, dovedind că dezamăgirea şi estimările sale pe seama României, a contemporanilor, a psihologiei naţionale şi chiar a viitorului aveau temei.