Ideologii împărtăşite

Autor: Ionuţ TUDOR | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Bienala de Artă Contemporană Periferic 8 de la Iaşi, desfăşurată între 3 şi 18 octombrie şi organizată de Asociaţia Vector, a avut-o drept curator pe Dora Hegyi din Ungaria, iar drept concept – Arta ca dar. Unul dintre proiectele incluse a fost cel al artistei Dora García, care a interacţionat cu publicul ieşean în două moduri: o dată prin lucrarea sa Common Ideologies, prezentă în timpul Bienalei la Muzeul Literaturii Române, Casa Pogor din Iaşi, şi prin conferinţa de pe 4 octombrie, cînd a iniţiat un dialog cu nouă intelectuali din Iaşi (Şerban Axinte, George Bondor, Diana Cusic, Alexandru Grădinaru, Florin Lăzărescu, Nicoleta Leon, Dan Lungu, Doris Mironescu, Antonio Patraş).

Tema discuţiei a fost aparent simplă: preferinţe de lectură, autori de suflet, cărţi de referinţă. Miza era una mai profundă, surprinsă de titlul discuţiei – acelaşi cu al lucrării Dorei García, Common Ideologies, pe care am preferat s-o traduc în acest context ca Ideologii împărtăşite şi nu Ideologii comune, pentru a evita orice deturnare de sens către banal.

Lucrarea Dorei García constă în aproximativ 500 de cărţi aşezate pe o masă de doi metri lungime. Nu toate cărţile sînt la vedere, multe sînt estompate, ascunse privirii, dar acest lucru este neproblematic, întrucît vizitatorul nu se poate abţine să nu intervină. Bariera operă/artă/public este anihilată fără o notificare în prealabil. Publicul „simte“ o anumită apropiere şi îşi manifestă inconştient dorinţa de a interveni. Evident, această dorinţă are o doză de premeditare, de vreme ce tocmai pe această componentă a intervenţionismului se bazează Dora García.

De la prima privire, lucrarea artistei invită la interacţiune, la cooperare, la dialog. Cele 500 de cărţi, numai literatură străină, printre care se strecoară timid Cioran, au un efect electrizant. Numai pasiv nu poţi rămîne în faţa acestui teanc. Dorinţa e clară: de a răsfoi, de a cotrobăi, de a întoarce cărţile pe toate feţele, de a-ţi aduce aminte, de a-ţi manifesta stupoarea, satisfacţia, dezgustul în faţa cărţilor pe care le-ai citit sau nu, pe care vrei să le citeşti sau pe care refuzi să pui mîna.

Am fost sceptic iniţial în faţa acestui proiect. Ce fascinaţie pot trezi atîtea cărţi pe o masă? Metri cubi de hîrtie se găsesc oriunde, la librărie sau la bibliotecă. Numai că de data aceasta a fost altceva decît simpla arhivă inertă a unui colecţionar. Acest altceva cred că provine din schimbarea de sens produsă în conştiinţă la vederea lucrării. Într-adevăr, deşi e un teanc de foi, e unul contextualizat diferit. Nu în librărie sau în bibliotecă, ci într-o lucrare de artă contemporană. Acest lucru nu trebuie înţeles în sensul că spaţiul expoziţiei este unul deosebit, care încarcă cu magie lucrarea. În schimb, tocmai contextul creează o dispoziţie de a reveni asupra lucrului care ţi se oferă nemijlocit.

Dar aceşti doi poli, lucrarea şi contextul (muzeul în acest caz) sînt completaţi şi integraţi de un al treilea factor, publicul. Şi aici sesizăm pe deplin dimensiunea ideatică şi artistică a iniţiativelor Dorei García, interesată de explorarea acestor trei aspecte. Multe alte lucrări ale artistei o certifică. Mă voi referi la una care mie unul mi-a stîrnit interesul foarte mult. Se numeşte Instant Narrative şi constă în următoarea acţiune: intri într-o cameră goală, pe un perete se găseşte o proiecţie de pe un calculator cu un text. Din cînd în cînd, apare o altă frază. Din cameră este vizibilă o altă persoană care scrie ceva la tastatura unui calculator. La o inspecţie atentă a situaţiei, descoperi că acea persoană descrie ce se întîmplă în cameră şi proiectează textul pe perete. Publicul va avea surpriza să intre în contact cu un zid care le răspunde ca o oglindă, dar mult mai profund, mediat de alteritate. Celălalt este cel care te vede şi-ţi aruncă în faţă ceea ce vede descriindu-te şi în acelaşi timp descriind şi reacţia ta la ceea ce ţi se oferă.

Instant Narrative şi Common Ideologies au în comun implicarea vizitatorilor în construirea lucrării de artă. Dacă în Instant… cel care apare generează o naraţiune esenţială în constituirea lucrării, în …Ideologies publicul intervine prin modificări de formă, dar şi de conţinut (îndemnul Dorei către public a fost ca fiecare să vină cu o carte preferată de acasă şi să îmbogăţească sculptura).

Apreciez implicarea intersubiectivităţii în lucrarea Dorei pe două planuri – pe de o parte, condiţie de posibilitate a lucrării înseşi, dar şi univers către care se difuzează sensul. Iar acest plan secund este vizat de conceptual şi de ideologie. Să explicăm. Lucrarea Dorei este în primul rînd o colecţie de cărţi de referinţă ale literaturii universale, o radiografie a formării intelectuale a unei artiste. Cărţile acestea sînt memoria intelectuală, sedimentul de cultură al unei persoane care citeşte de plăcere. Dar nume precum Dostoievski, Kafka, Joyce nu sînt doar delectarea personală a unui individ, sînt expresii ale unor pasiuni şi preferinţe pe care le împărtăşim, sînt borne, indicatori ai unor valori artistice către care aspirăm. Sînt împărtăşite tocmai pentru a evidenţia o anumită comuniune a unui spaţiu cultural amplu. Mă refer la sensibilităţi comune care se pot manifesta cu uşurinţă în lectura unei cărţi şi care apar în orice punct al globului. Iar aceste sensibilităţi sînt vectorii oricărui dialog posibil. Fiecare dintre noi are cărţi ale copilăriei care l-au marcat, lucrări care au generat o euforie sau o orientare profesională, scrieri cu care se identifică. Dar şi lucrări ale unei generaţii, puncte de cotitură în evoluţia fiecărei comunităţi (de pildă, o doamnă prezentă la expoziţie amintea cît entuziasm a generat, pentru generaţia sa, Magicianul lui Fowles, tradus în anii ’80, şi cum cartea circula între prieteni pe sub mînă. Reacţia Dorei a fost promptă: „Dar Magicianul este şi una dintre cărţile mele preferate!“).

Lucrarea Dorei García întruneşte caracteristicile „operei deschise“ aşa cum au fost descrise de Eco, ca lucrare în care publicul este invitat să facă opera împreună cu autorul şi care este deschisă unei „serii virtual infinite de lecturi posibile“. Deschiderea în cazul acestei lucrări constă în aportul de experienţă al fiecărei persoane din public, care va completa puzzle-ul cvasiinfinit al cărţilor prin contribuţia personală, dar va opera şi o modificare la nivelul formei, gest imposibil într-o estetică clasică. Lucrarea capătă viaţă prin modificare constantă, prin adăugări, reaşezări. Publicul este parte integrantă a lucrării întrucît generează sens automat. În absenţa sa, lucrarea este inertă, un teanc de maculatură, un morman de semnificaţii haotice şi indescifrabile. În acest contact găsim concomitent o interpretare şi o execuţie (Eco), toate în sarcina publicului. Dacă prima dimensiune se petrece într-un stadiu emotivo-afectiv (rememorare, retrăire), în cel secund se concretizează o acţiune, o modificare a deja-datului. Ca şi cum theoria cere cu necesitate praxis-ul.

Recomanda articolul prin: