Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2004   |   Octombrie   |   Numarul 242   |   Ideologii literare si „literare“ in Romania postbelica

Ideologii literare si „literare“ in Romania postbelica

Autor: Paul CERNAT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Florin MIHAILESCU
De la proletcultism la postmodernism
(O retrospectiva critica a ideologiei literare postbelice)
Editura Pontica, Colectia „Hermeneus“, Constanta, 2002, 330 p.


A trecut, din pacate, ca si neobservat cel mai serios, mai cuprinzator si mai aplicat volum autohton dedicat principalelor ideologii literare din Romania postbelica. Intr-o perioada favorabila, cel putin la noi, mai curind receptarii improvizatiilor epatante decit constructiilor unitare si sistematice (caci – nu-i asa? – „imaginea conteaza“), cartea profesorului Florin Mihailescu se dovedeste a fi pina in prezent, cu toate completarile care i se pot aduce, principala contributie in domeniu. Alte studii notabile aparute dupa 1989: Compromis si rezistenta de Katherine Verdery sau mai recentul Literatura romana intre revolutie si reactiune de Sanda Cordos erau dedicate exclusiv fie protocronismului (primul), fie „crizismului“ postbelic sau realismului socialist (al doilea).

Cele doua incisive volume din Literatura romana sub comunism ale lui Eugen Negrici sint panorame pentru uzul unui public putin avizat. Au aparut, desigur, culegeri de documente, articole „de atitudine“ si eseuri mai mult sau mai putin polemice, alaturi de istorii utile informativ, dar viciate de partizanate nationalist-protocroniste (cum ar fi contributiile din mega-opul lui Marian Popa si din volumele lui Mihai Ungheanu). Din eseul istoric al lui Mircea Martin despre Cultura romana intre comunism si nationalism au aparut, pina acum, extrase ample in revista 22, dar publicarea intregului intirzie...
Istoric literar si istoric al criticii literare romanesti (din lista ampla a volumelor publicate, v. in special E. Lovinescu si antinomiile criticii, 1972, si Conceptul de critica literara in Romania, 1976, 1979), Florin Mihailescu nu e un autor spectaculos, o vedeta critica – dimpotriva. O anume aparenta „de moda veche“ (dar aparentele uneori insala...), ca si prejudecata publicului nostru mediu fata de critica universitara, aplicata, „pozitivista“, vor fi contribuit, poate, la cvasi-ignorarea politicoasa a prezentului volum. Ar mai fi si alte motive: bunaoara – tonul superior-didactic, analitic-descriptiv, ce sacrifica in favoarea obiectivitatii scrisul „frumos“ si gesticulatia spectaculoasa...

In Preliminarii, autorul isi precizeaza pas cu pas obiectivele panoramicei sale investigatii, observind, cu indreptatire, faptul ca „Daca din punctul de vedere al incalcarii flagrante a drepturilor elementare ale omului, regimul totalitar comunist a fost si continua sa fie fara incetare pus in cauza un mult mai mic efort s-a facut pina in prezent pentru demontarea sau «deconstructia» ideilor fundamentale ale acestuia, pornind de la nivelul lor cel mai inalt, filozofic, si ajungind pina la ipostazele cele mai concrete si mai aplicate ale ideologiei si ale politicii economice, culturale etc. Sintem convinsi ca nu ne inselam daca socotim acest domeniu de discutie mult mai important decit oricare altul“. Circumscrisa la istoria literaturii si a criticii postbelice, „Incercarea de fata nu tine [...] de istoria documentara, ci mai curind de istoria ideilor literare ori si mai precis de confruntarea ideologica, teoretica, filozofica si, la rigoare, chiar stiintifica“.

Desi sfera mecanismelor politico-institutionale (cenzura, organismele oficiale de control, uniunile de creatie) si zona publicistica nu au fost lasate de o parte, interesul analizei „privilegiaza cu asumata fermitate volumele criticilor sau scriitorilor care au facut intr-un moment sau altul autoritate“.
Avem de-a face, altfel spus, cu un „traseu de creasta“: un decupaj semnificativ, organizat in jurul citorva dintre cele mai importante, mai vizibile si mai relevante dezbateri ideologice ale perioadei. Cele trei capitole-sectiuni, ordonate diacronic, examineaza trei mari „virste“ ale culturii romane sub comunism prin intermediul a trei sau patru ideologii culturale reprezentative: Fundamentele proletcultismului, Intre sincronism si protocronism, Fundamentele postmodernismului. In alta parte este propusa o periodizare mai detaliata a epocii postbelice: „tranzitia dintre 1944 si 1947, dogmatismul pur si dur dintre 1948 si 1954, lenta emancipare a anilor 1954-1960, urmati de aceia ai sperantelor neconfirmate, dintre 1960 si 1974, polarizarea cimpului cultural din intervalul 1974-1980 si, in fine, generatia sau promotia optzecista si postmodernista (1980-1989)“.

Numai ca daca putem, la rigoare, accepta includerea in schema a perioadei 1944-1947 (revendicabila si drept prelungire a interbelicului), nu acelasi lucru il putem spune despre segmentul 1960-1974: inceputul timid al „primenirii“ cadrelor, al „dezghetului“ estetic si al „reconsiderarilor“ din perioada 1960-1965 nu poate fi pus in nici un caz pe acelasi plan cu liberalizarea din perioada 1965-1974. Florin Mihailescu are, altminteri, dreptate sa nu ia drept borna periodizanta anul 1971 (al „tezelor din iulie“): re-inceputul inghetului stalinist este mai curind anul 1974, cind Ceausescu devine presedinte cu sceptru al RSR (si cind apare, in revista Secolul XX, eseul despre protocronismul romanesc al lui Edgar Papu...).
Autorul nu intra – si bine face – in disputele terminologice privind „realismul socialist“ (termen preferat de Sanda Cordos celui de „proletcultism“): pseudo-dezbaterile de la mijlocul „obsedantului deceniu“, cind stalinismul pur si dur se mai relaxeaza, indica in mod limpede existenta unei opozitii intre realismul socialist (recomandat de culturnicii oficiali) si proletcultism (inteles ca viziune rudimentar-idilizanta asupra comunismului, prea putin credibila si, deci, buna de abandonat).

Un „studiu de caz“ despre primul – si singurul – congres al Uniunii Scriitorilor, cel din 1956, surprinde elocvent acest fenomen. Fara a intra in detalii, ma limitez la a spune ca analizele – bine sustinute de trimiteri la sursele interne si externe – circumscriu exact si detaliat principalele momente ideologice ale stalinismului, fie ele de inghet si represiune, fie de „relaxare“ si „reconsiderare“.
Fara a subestima in nici un fel meritele capitolelor despre proletcultism si postmodernism, capitolul cel mai substantial imi pare a fi, totusi, cel despre disputa „sincronism“ vs. „protocronism“, emblematica pentru deceniile opt si noua. Poate si pentru faptul ca, dintre toate temele volumului, aceasta a fost pina acum cel mai putin – si mai superficial – tratata. Perspectiva asumata a lui Florin Mihailescu este una ferm lovinesciana. De altfel, din acest unghi este privit si postmodernismul romanesc, vazut ca „o forma inca mai elocventa“ a sincronismului decit cea (recuperatoare a interbelicului) din anii ’60-’70.

Mesele rotunde, dezbaterile si controversele (mai mult sau mai putin surdinizate politic) provocate in presa vremii de cartile lui Edgar Papu, ale „precursorului“ acestuia, Ioan Constantinescu, sau ale hiper-zelatorului ceausist Dan Zamfirescu – pentru a da numai aceste exemple – fac obiectul unor investigatii sobre, atente, strins argumentate critic. Volumele principalilor „actori“ protocronisti sint supuse unui tratament similar. Istoric literar, Florin Mihailescu nu urmareste avatarurile disputei in teritorii extraliterare (ale istoriei si sociologiei de pilda, precum Katherine Verdery), motiv pentru care titluri „de referinta“ sint lasate deoparte.
Pe fondul escaladarii cultului personalitatii dupa model chino-coreean, politica de „independenta“ fata de Kremlin a lui Ceausescu va simti, la un moment dat, nevoia fortificarii ideologiei comuniste printr-o legitimare fundamentalista; mai exact, prin recuperarea autohtonismului extrem si cultul criptolegionarizat al substratului trac sau geto-dac, prin cultivarea maniacala a „originilor“.

Fenomenul a putut fi speculat si ca nevoie de „revansa“ identitara – sub stindard sovietizant – a lumii estice, a culturilor periferice si a tarilor lumii a treia impotriva „imperialismului“ culturii occidentale. Sobra si urbana, critica pe care Florin Mihailescu o aplica acestui pernicios curent oficializat de catre ceausism nu este mai putin radicala: deloc bagatelizat, protocronismul este luat foarte in serios.
La fel de serios si documentat, capitolul despre postmodernismul autohton merge – ca si precedentul – mai putin la radacinile filozofice ale fenomenului (fara a le ignora insa), principalele „noduri“ examinate aici fiind teoriile despre „textualism/textualizare“ ale lui Marin Mincu, anchetele de referinta din anii ’80 si ’90 (de la aceea initiata in 1985 de Caiete critice la cea postcomunista din Echinox s.a.m.d.), volumele teoretice ale lui Liviu Petrescu si Mircea Cartarescu, manifestele „textualismului mediatic“ ale lui Ion Manolescu – plus alte numeroase luari de pozitie, unele aproape uitate azi. Neimplicat in partizanate pro sau contra, precum majoritatea liderilor de opinie critica ai momentului, autorul priveste de la „distanta legala“ – cu deschidere si simpatie prudenta – generatia postmoderna, evitind excesele si absolutizarile de orice fel.

Citeva observatii se impun totusi. Comentind nuantat, dar neconcesiv teoriile foarte personale si extravagante ale lui Marin Mincu despre Ion Barbu (vazut ca precursor al teoretizarilor de la Tel Quel), Florin Mihailescu apreciaza, justificat, ca „pe aceasta cale s-au introdus in limbajul criticii noastre, la inceputul deceniului optzecist, o seama de importante concepte, care au contribuit substantial la modelarea postmodernismului romanesc“. Partial adevarat totusi, intrucit „calea“ nu a fost doar aceea a semioticii moderne, ci si cea a... protocronismului, abil accesat si in comentariile „de sustinere“ ale lui M. Mincu despre avangarda si experimentalism. E drept: ideea precursoratului european absolut al avangardei noastre dateaza de prin anii ’20, insa luarile de pozitie filo-protocroniste si antilovinesciene ale lui Marin Mincu – citate si de Florin Mihailescu – ar fi meritat urmarite inclusiv in aceste implicatii teoretice privind avangardismul, experimentalismul si textualismul. Dupa cum ar fi meritat examinate si baleiajele din epoca intre postmodernism si protocronism ale unor critici „optzecisti“ precum Adrian Dinu Rachieru sau Valentin F. Mihaescu. Autorul se insala, apoi, vazind in Gheorghe Iova un emul al lui Mincu. Au aparut deja suficiente relatari si documente despre activitatea grupului experimentalist Noii din underground-ul Filologiei bucurestene, grup al carui lider informal, la curent cu textualismul inca de prin 1970, era chiar Gh. Iova, pentru a vedea in cel din urma un „precursor“ autohton.

Dar am spus ca nu voi intra in detalii, desi cartea ar fi trebuit sa invite (si chiar sa incite) la dezbatere... Clara si calma, abundent informata, imbinind rigoarea proba a examenului critic de tip universitar cu bunul-simt al atitudinii „ideologice“, De la proletcultism la postmodernism nu este o lucrare „seducatoare“ sau „provocatoare“. Panorama analitica a ideologiilor literare si „literare“ din Romania comunista, ea este, in schimb, un reper in care poti avea incredere si care umple un gol bibliografic semnificativ.

 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
Votul ca reacţie
„Dostoievski văzut de contemporanii săi“
Poveste savuroasă, lectură febrilă. Postfaţă la „Tandem“
Cele mai recente comentarii
Corbul si Ionorogul
Cand ma gandesc la Moldova...
Jos comunismul !
Sindromul Basescu
@Autoarei
 
Parteneri observator cultural
Oamenii Timpului