Idilă de decembrie

Autor: Silviu PETRE | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După mai multe zile de neclaritate în care s-au vehiculat diferite combinaţii din pachet, formula guvernamentală s-a concretizat în sfîrşit. După cum bănuiau mulţi, vom avea un guvern PDL–PSD+PC, contrat în opoziţie de către PNL şi UDMR. La numai patru ani de la proclamarea Alianţei Dreptate şi Adevăr ca motor al schimbării şi al întemeierii unei noi ordini interne, o altă formulă combinată se ridică pe ruinele celei dintîi. Cei cu o sensibilitate anticomunistă şi cu ceva memorie au anunţat deja că asistăm la recrearea FSN-ului de la începutul tulburilor ani ’90. Constatarea are mai mult un efect bombastic decît unul care ţine cont de ireversibilitatea timpului.

Istoria statală a României, fie ea liberală sau totalitară, a fost martora unui numeros şir de eşecuri ale coabitărilor între voinţe puternice. Guvernele care s-au făcut din coabitări politice divergente n-au rezistat multă vreme. De asemenea, trebuie să remarcăm că acele guverne de coaliţie naţională sau cele care se apropie de un asemenea caracter s-au realizat în condiţii de criză – criză provocată de o personalitate şi/sau de o serie de evenimente interne şi exterioare. „Monstruoasa coaliţie“ formată în decembrie 1863 împotriva lui Cuza era prima criză a tînărului stat român. Guvernul de coaliţie naţională al lui Take Ionescu, din 11 decembrie 1916, se realizează în condiţiile extrem de dureroase ale profilării spectrului înfrîngerii româneşti în Marele Război. Efemerele blocuri democratice din anii 1944-1948 nu sînt decît masca trecerii României de la un experiment despotic la altul, prin intermediul unei paranteze democratice mimate. Nu numai partidele politice, dar şi coabitările unor personalităţi ambiţioase – sau ceea ce în ruseşte poartă numele de dvovevlastie (putere bicefală) – nu s-au dovedit mult mai fructuoase.

Pe acest fundal, îngrijorarea pare mai mult decît semnificativă. Va rezista noul aliaj politic mai mult decît experimentele şi versiunile anterioare?! În ciuda îngrijorărilor, ne putem cultiva un prag de accepţiune minimal: dacă tot sînt la putere, măcar să facă ceva şi să realizeze o guvernare eficientă.

Ceea ce au în comun toate cele trei partide intrate în Parlament (PDL, PSD şi PNL) este că toate sînt sau doresc să se considere întemeietoarele republicii. PNL-ul a fost principalul combustibil al modernizării României. Prin preeminenţa Brătienilor, partidul liberal a alcătuit o dinastie paralelă celei de Hohenzollern, după cum constata odată, ironic, Iorga. O a doua ironie pe care aş semnala-o în legătură cu actualul PNL se referă la ideologia sa. În ciuda numelui său, PNL-ul istoric, ante şi interbelic nu a fost liberal în adevărata semnificaţie a termenului. Oamenii tind să uite că PNL a fost mai întîi naţional înainte de a fi liberal. Doctrina sa a fost apropiată mai degrabă de ceea ce se numeşte „liberalismul tip De Gaulle“ decît de statul minimal şi de laissez-faire. De abia în ultimii anii, PNL-ul pare că încearcă să-şi definească o doctrină. Însă doar una pe palierul economic, percepută uneori de electorat drept un elitism oligarhic arogant.

PSD-ul este, în mare parte, urmaşul Partidului Comunist, şi a rămas un partid nereformat… Dacă este să acordăm credit social-democraţiei veritabile, se poate considera că, abia acum, PSD are şansa să-şi trăiască viaţa doctrinară, după ce numele său a fost asociat cu stînga comunistă.

PDL ne poate oferi, în timp, cele mai mari surprize, oricît de paradoxală ar putea să pară afirmaţia. Ne aşteptăm ca PNL-ul să se menţină la un scor modest de maximum 20%, în timp ce marea efervescenţă reformatoare să fie în zona social-democrată. Creat ca expresie a popularităţii unui om, PDL nu are definit încă un statut doctrinar clar şi pare doar un apendice al şefului statului. Însă PDL reprezintă mai mult decît Traian Băsescu şi conţine un mare număr de oameni tineri şi dinamici. Cu timpul, liberal-democraţia s-ar putea dovedi o formă autonomă, dacă nu chiar opozantă faţă de voinţa lui Traian Băsescu. În ce măsură doctrina partidului, acum prezidenţial, va balansa spre stînga sau spre dreapta rămîne de aşteptat şi de văzut. RPF-ul gaullist a fost creat în aprilie 1947 ca sprijin al omului de la 18 iunie şi ca alternativă la sistemul partizan francez. Dar, de atunci, el a evoluat supravieţuind stelei Generalului. Într-un fel, un PDL peren, viguros, cu o ideologie conturată, s-ar putea dovedi, în timp, cea mai durabilă moştenire lăsată de Traian Băsescu. Dacă integrarea europeană şi Raportul Tismăneanu sînt mărci ale unui efort colectiv, PDL-ul este singura mare creaţie politică pe care Traian Băsescu nu numai că a semnat-o, dar a şi moşit-o. Doar că surprinzătoarea rocadă a lui Theodor Stolojan cu Emil Boc umbreşte formarea executivului şi s-ar putea contabiliza în dauna preşedintelui. Un om ultrarecomandat, Theodor Stolojan, sprijinit de preşedintele Băsescu, ciobeşte prin demisia sa şi din reputaţia liderului de la Cotroceni.

Excluderea UDMR-ului de la guvernare are un caracter paradoxal, în măsura în care grupuri parlamentare cu vocaţie ultranaţionalist-etnică, precum PRM, nu mai sînt în legislativ. Excluderea UDMR-ului este o acţiune lipsită de fairplay faţă de cea mai importantă minoritate etnică a României şi s-ar putea să-i radicalizeze pe membrii formaţiunii, astfel încît vocile extremiste ale minorităţii maghiare să se vadă răzbunate.

Dincolo de geometria parlamentară, problema slabei legitimităţi a alegerilor lansează discuţia cu privire la natura democraţiei înseşi. Mai poate fi un astfel de regim cu adevărat legal, avînd o susţinere de sub 40 de procente de prezenţă la vot? Este interesant de constatat că, în epoca sufragiului general, prelevarea voinţei electoratului are un caracter restrîns, ca pe timpul votului cenzitar. Şi atunci, cum mai poate fi adunată voinţa cetăţenilor altfel decît prin contactul direct al băilor de mulţime sau al sondajelor de opinie? Sau poate că cel mai bun mecanism este tocmai fuziunea oneroasă dintre mediul de afaceri şi oamenii politici! Lipsiţi de har şi de legitimitate, aceştia exercită un „mandat imperativ“ ca manageri şi patroni de firmă. Astfel, ei pot lua pulsul electoratului: avîndu-l ca angajat! Este tocmai descrierea unui sistem neocorporatist care perpetuează tehnici feudale în cosmosul capitalist. Să fie coruptocraţia soluţia perversă a crizei absenteismului în democraţia postmodernă?! Dacă este aşa, ar trebui să ne dea de gîndit.