Aţi fost de curînd într-un
mall bucureştean (nu contează care, sînt atîtea astăzi,
în toate cartierele), la cumpărături sau pur şi simplu să
vedeţi un film? Să nu-mi spuneţi că n-aţi observat tineri domni
îmbrăcaţi într-o cămaşă descheiată la 2-3 nasturi,
cît să se vadă un lanţ (discret sau nu) de care atîrnă
o cruce, nu şi pilozitatea acestora, care a devenit history, graţie
epilatului la care au aderat. Domnii aceştia daţi cu gel şi cu
parfum Bulgari Acqua ţin de mînă un accesoriu nelipsit – o
domnişoară (blondă sau brună), cu părul îndreptat cu
placa, pe tocuri ameţitoare, deşi nu are nevoie, din două motive:
eşti într-un centru de cumpărături sau te duci la film, nu
la o petrecere selectă, şi, în plus, picioarele ei sînt
şi aşa suficient de lungi ca eu să mă pot strecura printre ele,
dacă mă aplec un pic (da, rîdeţi voi, dar am 1.50 m!).
Acesta de mai sus e primul tip de
dandy. Lîngă el trebuie să aşezăm o subcategorie a
dandismului: fiţosul (ar fi trebuit spus înainte ce sînt
„fiţele“, cunoscute şi ca „harfe“, „figuri“ etc.). El e
îmbrăcat în pantaloni de trening sau jeans, are un
tricou mulat, pe care trebuie să se vadă neapărat logoul unui
brand comercial (de obicei italian şi contrafăcut, produs cumpărat
de la „băieţi“). El ţine două accesorii: într-o mînă,
cheile de la maşină, în cealaltă, tot o domnişoară, cu
diferenţa că aceasta e mai dezbrăcată şi machiată vizibil pînă
la strident.
Ambele categorii prezentate mai sus vin
la mall pentru a fi văzute, nu pentru a se bucura unul de prezenţa
celuilalt, mîncînd o pungă de pop-corn la un film bun.
Astfel, dacă merg la film, ajung cu o oră mai devreme, pentru a se
aşeza la terasa unui restaurant (nu fast-food, că ar fi sub
demnitatea lor) şi a sorbi dintr-un frappé, privindu-i pe
toţi cei care se perindă pe sub ochii lor.
Mahalalele din interbelic
Mahalalele din interbelic aveau şi ele
„fiţoşii“ lor şi, graţie unor romane ca Maidanul cu dragoste
sau Groapa, putem să-i analizăm. Gore, hamalul din Maidanul cu
dragoste, care e înşelat de nevastă, are ceva din
încornoraţii caragialieni, ridicol cît cuprinde şi acea
naivitate pe care n-o poţi desluşi (e nativă sau jucată?).
Personajul e memorabil în scena în care se întîlneşte
cu amantul nevestei (încornoratul şi cel care i-a pus
coarne!), iar acesta din urmă descoperă, după confesiunea soţului,
că şi el a fost înşelat, lăsînd să-i scape acel:
„Care va să zică, nenicule, ne terfeli cioropina tovalul la
amîndoi?“. Ambii bărbaţi se simt cu onoarea ultragiată. La
Gore, efectul şocului infidelităţii nevestei era previzibil.
Gore ţine la imagine, investeşte
constant în ea, iar nevasta joacă şi ea un rol în
această construcţie. Personajul urmăreşte să se diferenţieze
constant de ceilalţi, aflăm din portretul pe care naratorul i-l
face la începutul romanului: „Era om cu meserie subţire,
avea slujbă, era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în
dreptul inimii! Într-o lume de anonimi, la fel de murdari şi
cocîrjaţi sub poveri, Gore era un număr, un 9 unic pe tot
peronul Gării de Nord. Duminica purta guler tare, inel, baston
noduros de corn şi ghete cu elastic şi scîrţîietori.
Îşi năclăia părul aspru cu undelemn, să stea lins în
freză şi se plimba prin curte, cu o mînă la spate şi alta
cu două degete prinse de lanţul gros de nichel al ceasornicului,
din buzunarul din stînga al vestei“. Are cîteva
accesorii pe care le etalează mîndru, ieşind la defilare în
fiecare duminică pentru că şi-a construit un statut, consideră
el. Gore ţine la aparenţe. Existenţa lui imită burghezimea, în
prima ei fază. Îi place să fie văzut bînd vin la masă,
iar ca să fie văzut, mănîncă în curte. Pentru el e
important să fie confirmat acest statut. Înseamnă că „o
duce bine“ şi, în felul acesta, „să vadă duşmanii şi
să crape de ciudă“. Sîmbăta are invitat la masă, bea,
pierde bani la cărţi, se enervează, devine zgomotos, aruncă
banii, ţine discursuri bombastice, nu-i pare rău de „cinci
parale“, îşi însoţeşte vorbele de gest, băgînd
mîna în buzunar scoate un pumn de gologani pe care îi
azvîrle în perete: „cartea e parşivă, domnule!“.
Cheltuieli, petreceri şi femei
Cînd îşi simte ameninţat
statutul prin zvonurile împrăştiate de colegii săi despre
necinstea nevestei, nu se gîndeşte cum ar putea să afle mai
degrabă adevărul, ci încearcă să le trezească acestora
invidia, ca şi cum imaginea sa ar fi intangibilă în faţa
acestor mizerii: „Mîncase, ca să le facă duşmanilor venin,
la un birt de peste drum de gară, feluri scumpe şi se cinstise,
răsturnat pe scaun şi rîgîind de îmbuibare, cu
vin, cu cafeluţă şi ţigări de cinci parale una“. Personajului
îi dau energie toate aceste încercări, dar nu este un
stil, un mod de viaţă, ci dorinţa meschină de a imita, de a
falsifica o identitate. Din Gore nu ne rămîne, astfel, decît
o ipostază primitivă, grosolană a fiţosului. Nu e autentic. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre Bozoncea şi chiar despre Titi
Aripă (Groapa).
Amîndoi trăiesc din imagine,
poartă „pantofi de hubăr“, în două culori, lăcuiţi,
îşi cheltuiesc banii în cîrciumi, întreţin
femei sau sînt întreţinuţi, petrec cu zilele, nu-s
„coinaci“. Imaginea e autentică, nu una lipită din decupaje,
artificială. Ei se delimitează de masa uniformă a muncitorilor
care împînzesc mahalaua. Ei sînt nişte dandy în
această lume.
Să începem cu Titi Aripă. E
prototipul seducătorului: „Se purta bine, îmbrăcat la opt
sute şi-un pol, şedea haina pe el ca-n galantar. Călcat, spălat,
ţigluit, avea pantofi cu scîrţ şi baston. Primăvara îşi
punea şal la gît, ca muierile. Un fular alb, de mătase,
parfumat tot. Bărbierit, să nu mai vorbim, obrazul lui ca un cur de
copil! Şi-avea nişte dinţi, numai aur, mureau ţigăncile cînd
rîdea, dădea frigu-n ele. Zicea că trăieşte cu cucoane
pricopsite, mîinile sale pline de inele. Ghiuluri groase, cu
filigran, împletite, aur în degete, să cumperi un
cartier cu oameni cu tot“. Dandy-ul manifestă mereu o grijă
ieşită din comun pentru înfăţişare, iar Titi Aripă apare
permanent îngrijit, atent la cele mai mici detalii. E mereu în
căutarea distincţiei. Iar floarea pe care o poartă întotdeauna
la rever atestă nevoia de a-şi crea propria originalitate în
limitele convenţionalului. Are nevoie de validare, de spectacol,
tocmai de aceea se plimbă ţanţoş prin mahala. Titi Aripă
trăieşte efectiv din această imagine care îi asigură
supravieţuirea. E un crai şi trăieşte din seducerea femeilor;
obţine întotdeauna ce vrea, impasibil, flegmatic, aplicînd
o strategie „la rece“. Naratorul pare să accepte imaginea lui şi
să se lase şi el sedus de autoprezentarea cu „cîrlig“:
„N-alegea. Îi plăcea una, o
dată se oprea:
– Sărut mîna! zicea, şi-şi
scotea pălăria, că purta şi pălărie.
Dacă muierea da să-ntoarcă spatele,
să n-o vadă cineva, el o stăpînea cu privirile. Avea nişte
ochi albaştri-cenuşii, de lup, parcă ardeau.
– Sînt Titi Aripă, beau şi
pup! atît mai spunea.
Umblau muierile după el ca după
prescure. Ehe, ce chilomanuri făcuse, cu cîte fugise, romane
să scrii, nu altceva! Cînd n-avea ce mai bea, îşi punea
hainele amanet şi striga în gura mare:
– Ce-am avut şi ce-am pierdut! În
pielea goală m-am născut, ce-i pe mine-i de cîştig!“.
Degeaba pozează Titi Aripă în
boem nepăsător, profitînd de viaţă şi de farmecele
femeilor. Tocmai pentru că ţine la portretul vestimentar, fără
cusur, nici nu-l poate neglija. Şi cînd se nimereşte să
rămînă fără bani, nu ezită să fure din banii unui
cerşetor orb. Ghinionul său, e văzut de Bozoncea, care îndreaptă
lucrurile, pedepsindu-l umilitor pe pungaş.
Bozoncea este adevăratul fiţos.
Stăpînul este cineva în lumea manglitorilor. Cînd
intră în cîrciumă e recunoscut şi salutat cu respect.
Hoţii lui de-abia îşi ţin brăcinarii ca să nu le cadă
nădragii rupţi. Îşi ştiu locul, acceptînd poziţia de
inferioritate. În plus, starostele te-ar fi omorît, dacă
ai fi purtat pantofi ca ai lui. E drept, tot el se ocupă de soarta
acestora. Îi ia după el la Borţoasa, el comandă şi pentru
ei. Negustorii îi ştiu de frică, îşi alege bine carnea
ce trebuie pusă pe grătar. La ureche îi cîntă
Zavaidoc, pe care-l ia în continuare, cu tot cu lăutari, cînd
petrecerea continuă la casa Didinei. Nu e nici un contrast între
suflet şi haină.
Trăsătura comună dintre Bozoncea şi
un dandy este plăcerea de a-şi afişa superioritatea, în
gesturi şi în comportament. El este Stăpînul, el le
comandă nu numai acţiunile, pînă şi mîncarea e aleasă
tot de el. Îi sfidează pe ceilalţi, care nu-l uită în
scena „ramazanului“, cînd sînt forţaţi la o
recluziune dură, într-o şandrama părăsită, pe un viscol
năprasnic, învelindu-se în bălegar pentru a le ţine de
cald.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters