Trebuie să încep prin a-mi cere
iertare. Trăim într-o lume în care religia şi politica
se confundă adesea. Or, eu am fost invitată să vorbesc despre un
personaj genial, născut în Palestina acum mai bine de 2000 de
ani şi care – după unii –, stă la originea uneia dintre cele
mai extraordinare provocări politico-religioase din cîte a
înregistrat vreodată Istoria: provocarea prin moarte. Perfect
izbutită, ea se află la temelia civilizaţiei noastre
iudeo-creştine. Iar personajul se numeşte Iisus. În urma unui
proces, el a fost osîndit la moarte şi pironit pe cruce. Viaţa
şi jertfa lui ne sînt povestite în acea parte a Bibliei
intitulată Noul Testament.
Să vorbim despre asta comportă,
totuşi, un anume risc. Acela de a-i contraria pe toţi cei care
cred, cuvînt cu cuvînt, istorisirile uneia dintre cele
mai vechi Cărţi de istorie sacră din cîte deţine omenirea.
Nu vreau cîtuşi de puţin să le pun în discuţie
credinţa. Nici sacrul. Şi nici eventual starea de har. Este vorba
de cu totul alt aspect. „Dacă – parafrazîndu-l pe Renan –
Biblia conţine uneori istoria, nu totul în ea este cu
certitudine istoric“. ar fi păcat să nu riscăm cîteva
ipoteze, să nu încercăm a întrezări realitatea
faptelor, acolo unde cele mai recente descoperiri, precum şi
progresele ştiinţei ne pun la îndemînă instrumentele
necesare.
Aşadar, să formulăm cîteva
întrebări, pornind poate de la cea dintîi care ne vine
în minte, şi anume: De ce Biblia? Răspuns: Cu siguranţă, nu
ca să facem cronica evenimentelor pămînteşti, ci ca să
definim relaţiile Omenirii cu Dumnezeu.
A doua întrebare: Se petrec,
totuşi, multe acolo. Ce putem socoti cu adevărat autentic?
Răspunsul este: Foarte puţine lucruri. Aproape nici unul. Astfel,
de pildă, nu s-a păstrat nici o dovadă privind existenţa reală a
unor personaje foarte importante pentru noi, pe care le considerăm
strămoşii noştri, cum ar fi Avraam sau Isac, Iacov sau Moise. Să-l
luăm pe ultimul. Toate textele care îl evocă sînt din
epoci tîrzii. Totodată, întîmplarea cu pruncul
părăsit într-un coş şi descoperit de un membru al curţii
regale fusese deja relatată în mileniul al treilea înainte
de era noastră, în legătură cu Sargon din Akkad, împăratul
care a unificat Mesopotamia.
Lacune şi contraziceri
De altminteri, dacă s-a spus că Moise
a condus exodul poporului iudeu vreme de patru decenii, această
cifră trebuie înţeleasă ca un indiciu simbolic. Dar
mormîntul lui unde se află? Nici o precizare. Deuteronomul
(cap. 34, verset. 5-6) ne-o spune de-a dreptul: „Nimeni nu i-a
cunoscut mormîntul pînă în ziua de azi“. În
vreme ce mulţi se întreabă dacă Moise a existat măcar, unii
dintre exegeţii lui, şi nu puţini, afirmă că ultimul său lăcaş
s-ar găsi în Asia, mai precis în Caşmir! O fi la mijloc
vreo rătăcire a minţii? Vom reveni...
Nu există însă astfel de
îndoieli cu privire la istoricitatea unui personaj mult mai
apropiat de noi, pe numele lui adevărat Iosua, presupus a proveni
din Nazaret şi pe care tradiţia creştină îl numeşte Iisus
Hristos. Se ştie că era fiul lui Miriam – zisă Maria –, care
era probabil, ca şi soţul ei, de origine davidică. Şi chiar dacă
doi dintre evanghelişti, Matei şi Luca, îi atribuie
genealogii diferite – 50 de generaţii după Avraam, conform unuia
(Matei I, 1-16), 76 conform celuilalt (Luca III, 23-28) –, la
amîndoi numele regilor David şi Solomon se află la loc de
cinste, poporul iudeu numărîndu-se, de la construirea
Templului, printre cele mai vechi care au consemnat amănunţit
genealogiile de familie, dovedind şi mai mare grijă în
privinţa genealogiilor regale.
Aşadar, un lucru pare sigur a priori
despre venirea pe lume a acestui prunc, fiul Mariei şi presupus fiu
al unui anume Iosif, despre care ni se spune că era dulgher: era
vorba despre un descendent direct din David şi, prin urmare,
pretendent legitim la tronul lui Israel. Din păcate, acesta era
ocupat de ani buni de către Irod cel Mare, jumătate idumeneu,
jumătate arab, instalat la conducerea ţării prin vrerea
ocupantului roman şi din această pricină detestat de evrei, care
nu-i recunoşteau nici o legitimitate.
În rest, adesea trebuie să
recunoaştem că is-torisirile canonice mişună de lacune şi
contraziceri. În general, ceea ce ne relatează ele este că,
acum mai bine de două mii de ani, acea Miriam-Maria, fecioară
fiind, fusese aleasă de Dumnezeu să dea naştere unicului său Fiu.
Procreaţia s-a petrecut fără vreun contact de ordin fizic, prin
simpla energie a Sfîntului Duh. Întrebare: Cînd s-a
petrecut naşterea? Răspuns: În anul 1 al erei noastre, mai
precis pe 25 decembrie.
Or, aici este vorba de o eroare de
calcul. Datorată în parte unui călugăr scit, pe numele său
Dionisius Exiguus, care, către anul 525, a calculat prost data
întemeierii Romei. În realitate – de vreme ce Matei
afirmă că naşterea aceasta s-a petrecut „în timpul regelui
Irod“, iar Luca precizează: „în anul celui dintîi
recensămînt poruncit de împăratul Augustus şi pe cînd
Quirinius era guvernator al Siriei“ –, constatăm că aceste date
sînt efectiv verificabile istoric. Ele se confirmă. Căci Irod
cel Mare a murit în anul 4 înaintea erei noastre. Cînd
Iisus venea pe lume, el era încă în viaţă! Se poate
stabili, de asemenea, data mai sus pomenitului recensămînt,
căci recensămintele trebuiau să se efectueze din zece în
zece ani, iar următorul, cel din anul 6, va stîrni o faimoasă
răscoală populară.
În concluzie, naşterea lui Iisus
se situează probabil cu şase ani mai devreme decît afirmă
Biserica. De altminteri, dacă credeţi în autenticitatea
Giulgiului din Torino şi aveţi în faţa ochilor imaginea lui,
vă amintiţi, fără îndoială, că acolo este imprimat chipul
unui om sensibil mai în vîrstă decît cei 33 de ani
pe care i-ar fi avut Iisus cînd a fost răstignit. 33, în
acest caz – cum se întîmplă adesea în Biblie –,
are un rol simbolic. Potrivit Kabbalei, este numărul oamenilor puri.
Cît priveşte 25 decembrie, să
precizăm că, în vremea aceea, de 900 de ani, se obişnuia să
fie sărbătorită la acea dată venirea pe lume a lui Mithra, marele
zeu al Iranului antic (care, după legendă, se născuse şi el
într-o peşteră şi fusese adorat de magi, preoţii lui
Zoroastru). Mai fusese, de asemenea, ziua aniversară a lui Ahriman,
a lui Hercule, a lui Dionysos şi a altor cîtorva personaje
mitologice importante. Ziua de 25 decembrie, ca sărbătoare a
naşterii lui Hristos, nu a fost fixată de către papa Liberius
decît în secolul al IV-lea. Se pare că, în
realitate, naşterea trebuie să se fi petrecut în aprilie sau
mai, într-un tîrguşor numit Betleem. Nu este singura
împrejurare cînd deciziile ulterioare ale capilor
Bisericii contrazic mărturia apostolilor.
Toate acestea par ciudate. Cum pot fi
explicate libertăţile prea des asumate faţă de texte socotite
revelaţii? Ele se explică mai întîi prin faptul că –
spunea Robert Amadou – nu s-a păstrat cu adevărat nici o mărturie
creştină din partea contemporanilor lui Iisus. Lucru de care
Părinţii Bisericii erau conştienţi. Adevăratele Evanghelii,
redactate de apostoli (a lui Marcu în anul 69), s-au pierdut
sau au fost distruse. Dintre cele zise „canonice“, pe care le
avem astăzi, nici una nu este anterioară secolului al IV-lea.
Manuscrisele lor au ajuns pînă la noi datorită unor
călugări-copişti zeloşi, ignoranţi însă în ce
priveşte realităţile iudaice. Prin urmare, trei secole se
intercalează între evenimentele profunde care s-au petrecut
efectiv în Palestina, în vremea pastoraţiei lui Iisus,
şi reflectarea lor în Textele cele mai vechi. Or, al doilea,
al treilea şi al patrulea secol de după Hristos sînt de mare
importanţă în istoria religiilor. Căci ele marchează
apariţia gnosticilor creştini, care veneau cu propria lor
interpretare asupra Bibliei. Şi chiar dacă acest curent de gîndire
religioasă a fost declarat eretic, influenţa lui s-a exercitat
suficient asupra mentalităţilor pentru a ţine multă vreme
deoparte latura concretă, materială a figurii lui Iisus în
beneficiul esenţei „pneumatice“ (duhovniceşti) a reprezentării
lui. Hotărîrile Conciliilor (Sinoadelor) au evoluat şi ele în
acelaşi sens. Apoi, prin tuşe mărunte, copiştii s-au străduit să
apropie textele sacre de interpretările oficiale. De asemenea,
foarte des, s-a încercat contrariul: materializarea unor dogme
pentru a le dovedi.
Astfel a fost făurită, treptat, o
imagine hieratică a lui Iisus, o imagine emaciată, alungită, tot
mai abstractă, atît de bine înfăţişată în
vechile picturi murale ale şcolii bizantine.
Totuşi, au fost destul de mulţi cei
ce s-au preocupat de descoperirea realităţii dindărătul
imaginilor convenite. Şi printre cei dintîi merită, cu
siguranţă, să fie pomenit, în secolul al XII-lea, Ordinul
Cavalerilor Templieri (vezi s. v.), ai cărui membri, trimişi în
Palestina de Bernard de Clairvaux (în aparenţă, pentru a păzi
drumul spre Sfîntul Mormînt), aveau, în taină, o a
doua misiune: aceea de a cerceta, la faţa locului, care dintre cele
trei mari religii izvorîte din Cartea Sfîntă, după
moartea şi învierea lui Iisus, spune adevărul.
Or, atunci cînd au ajuns la
Ierusalim, primii nouă cavaleri templieri au fost obligaţi să ia
cunoştinţă, de exemplu, datorită genealogiei amănunţite a
evreilor, de adevărata alcătuire a familiei lui Iosua.
După aceea, contestările la adresa
dogmelor fixate de Conciliile catolice au fost şi ele atît de
numeroase, încît pot umple, ele singure, rafturile unei
mari biblioteci. Dar adevăratele puneri în discuţie au
debutat abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Mai ales odată
cu Viaţa lui Iisus de Ernest Renan. Pentru a continua, în
aceeaşi perioadă, cu Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos,
datorată unui misionar, Nicolas Notovitch. Acestea au fost urmate
curînd, în secolul al XX-lea, de alte lucrări, destule,
dintre care merită a fi citate cele ale lui Robert Amadou, Cavaler
Binefăcător al Cetăţii Sfinte (Grad Înalt al Ordinului
Scoţian Rectificat). Aflat la originea publicării comentariilor
ocultiştilor francezi Martinez de Pasqually şi Louis-Claude de
Saint-Martin, tot el a fost primul care a văzut legătura dintre
cunoştinţele secrete dobîndite în Palestina de
cavalerii templieri şi consecinţele lor tragice pentru Ordinul
Templului. Astfel, trimişii lui Bernard de Clairvaux au putut să
descopere – afirmă Robert Amadou – că Nazaretul, oraşul în
care se pretinde că locuia familia lui Iisus, nu exista în
vremea Evangheliilor. Este vorba, de fapt, despre o interpretare
greşită a copiştilor greci pentru cuvîntul „nazir“, care
vine de la „nazar“ şi înseamnă „deoparte“, separat de
ceilalţi şi consacrat Domnului pentru o anumită perioadă. Şi
Maria a fost o vreme „nazaro“. O localitate Nazaret există în
zilele noastre, pe ţărmurile deluroase ale Mării Galileii, dar ea
a fost construită abia în secolul al VIII-lea, spre folosinţa
pelerinilor.
Apoi, potrivit aceluiaşi autor,
cruciaţii porniţi în căutarea adevărului au mai aflat că
Iisus, primul născut al Mariei, a avut – contrar celor afirmate de
dogme – mulţi fraţi şi surori. Lucru, de altfel, spus şi
repetat foarte explicit de Evanghelii. „Atunci au venit mama şi
fraţii Lui şi, stînd afară, au trimis să-l cheme“ (Marcu,
III, vers. 31); „Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simion
şi Iuda nu sînt fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sînt
toate printre noi?“ (Matei, XIII, vers. 55-56); şi Ioan, II, vers.
12: „După aceea a pogorît la Capernaum cu mama, fraţii şi
ucenicii Lui“; şi tot Ioan, VI, vers. 5: „Căci nici fraţii lui
nu credeau în El“. Pavel, în Epistola către galateni,
face aluzie la Iacov, pe care îl numeşte „propriul frate al
Domnului nostru“. Opresc aici citările, căci sînt prea
numeroase. Două dintre ele, oricum, elimină teza oficială potrivit
căreia ar fi vorba de ucenici, fraţi spirituali ai lui Iisus, de
vreme ce „nu credeau în el“.
Dar cine ar fi putut fi tatăl? Iosif,
dulgherul, prea bătrîn ca să mai aibă copii, ne este
înfăţişat într-o modalitate destul de evazivă. El
chiar dispare din Evanghelii după întoarcerea din Egipt, unde
căutase adăpost împreună cu Maria şi noul născut, după
„uciderea pruncilor“.
Pe de altă parte, unii istorici neagă
ferm acest eveniment, contestînd, de altfel, paternitatea lui
Iosif. Ei afirmă cu tărie, precum Amadou, că Iisus era, în
realitate, fiul unui anume Iuda din Gamala sau Iuda din Galilea, un
erou evreu care, pretinzînd îndreptăţit tronul
Israelului, a devenit căpetenia unei răscoale împotriva
„recensămîntului din anul 6“ şi a fost răstignit de
romani. La fel şi tatăl tatălui. Toţi erau galileeni, din acea
regiune prosperă şi turbulentă unde mocneau neîncetat
revolte. Daniel Massé, în Enigma lui Iisus, afirmă
printre altele: „Nu din acel Iosif inconsistent şi obscur al
Evangheliilor..., ci dintr-o mare căpetenie de clan, implicîndu-se
cu arma în mînă în toate evenimentele din
Palestina, din acel bărbat, pe numele său adevărat Iuda din
Gamala, oraş al cărui nume Evangheliile nu-l rostesc, din el s-a
născut Iisus, fiul lui cel mare“. Iar alţii confirmă. Dacă
tîrguşorul Nazaret rămîne de negăsit în epocă,
exista, în schimb, Gamala: un cuib de vulturi, cetate
fortificată (întărită), aşezare nazarineană de „oameni
curaţi“, „oameni liberi“, cetatea „de sus“, de unde Iisus
va coborî de atîtea ori pe malurile lacului Tiberiadei,
ca să-i întîlnească pe pescari. Dar ea a fost cu grijă
ştearsă de pe hărţi.
Templierii ştiau asta? Cu siguranţă.
Şi au mai aflat şi alte taine ce se vor dovedi mortale.
Trebuie să amintim că aproape
patruzeci de revolte, însoţind apariţia unor pretinşi Mesia,
au precedat-o pe aceea a lui Iisus, într-o Palestină
zbuciumată fără istov.
În genere, romanii îi
crucificau pe agitatori, ca şi pe discipolii lor. Căci această
pedeapsă cumplită era rezervată de legea romană mai ales
instigatorilor la răscoală. Totuşi, mesianismul continua să fie o
idee-forţă la evrei. Niciodată, poate, ca în acea perioadă,
nădejdea lor nu a fost atît de exacerbată. Cu atît mai
mult cu cît, după întoarcerea din Babilon, Adonai nu se
arătase faţă de ei foarte prietenos. Totuşi, li se părea exclus
ca zeii păgîni ai acestor romani să fie mai puternici decît
Ihwh – binecuvîntat fie numele lui! Evreii erau în
aşteptarea unui semn, care să le dea dovada că Dumnezeul mîniei,
în sfîrşit, îi iertase. Cu cît dominaţia
romană devenea mai apăsătoare, cu atît aşteptarea unui
Mesia care să reinstaureze regalitatea poporului ales, cum
preziseseră profeţii Mihea şi Isaia, sporea, se consolida. Mai
ales în Galileea, sera înăbuşitoare a tuturor
nerăbdărilor. Or, tocmai de aici, din aceşti revoluţionari
religioşi, se trăgea Iisus. Ceea ce reiese astăzi din numeroase
documente istorice.
Căci, dacă mărturiile directe ale
celor care au stat efectiv în preajma lui Iisus ne lipsesc, cum
tocmai am spus, ambianţa epocii sale a fost în amănunţime
analizată. O regăsim mai ales în scrierile istoricului
Flavius Josephus, în special în Războiul evreilor şi în
Antichităţi iudaice! O regăsim în tratatele lui Filon din
Alexandria; în cele ale lui Plinius cel Bătrîn; ale lui
Justus din Tiberiada; şi, înainte de toate, în
manuscrisele descoperite acum peste şaizeci de ani, în nişte
grote de lîngă Marea Moartă – documentele de la Qumrîn.
La originea lor s-au aflat esenienii, una dintre principalele secte
evreieşti.
Să încercăm să ne închipuim
cum era viaţa în acele vremuri. Patru mişcări religioase,
patru moduri de a interpreta spusele lui Elohim se bucurau de o mare
influenţă. Între acestea, saducheii reprezentau mai ales
comunitatea familiilor bogate, care ocupau cele mai înalte
funcţii sacerdotale. Adversarii lor erau fariseii (în ebraică,
cuvîntul vine de la „peruchim“, însemnînd
„desparte“ sau „separaţi“). Concepţiile lor privind viaţa
şi moartea sau escatologiile despre sfîrşitul lumii erau
opuse concepţiilor celor dintîi. O a treia sectă despre care
vorbeşte Josephus Flavius, aceea ce stă la originea documentelor
din Qumrîn, era alcătuită din esenieni. După unii, „esenian“
venea de la cuvîntul arameic „essayya“, care însemna
„vindecător“. Într-adevăr, esenienii erau buni
cunoscători ai naturii şi cunoşteau multe leacuri miraculoase. Dar
pretenţiile lor nu se mărgineau la atît. Retrăgîndu-se
din oraşe şi trăind în comunităţi, potrivit propriilor
practici religioase, ei se socoteau singurii reprezentanţi
„adevăraţi“ ai poporului lui Dumnezeu.
La periferia acestor secte, se aflau
zeloţii, o grupare extremistă intransigentă, de care se temeau
chiar şi romanii, căci era într-o continuă fierbere. În
fapt, dacă celelalte trei erau milenariste şi aşteptau o
reinstaurare a situaţiei lor pe pămînt, la o dată aleasă
însă de Dumnezeu, zeloţii erau decişi să grăbească
această manifestare a lui IHWH (binecuvîntat să-i fie numele)
şi a puterii sale, prin acţiuni violente. Erau, am spune azi, nişte
„terorişti“, duşmani deopotrivă ai ocupanţilor romani şi ai
„colaboratorilor“ evrei, care pactizaseră cu armata de ocupaţie.
Mulţi dintre zeloţi erau totodată
sicari, ceea ce vrea să spună că erau înarmaţi cu teribila
„sicca“, un jungher palestinian, dar şi iordanian şi siriac.
Or, la originea acestei mişcări extremiste, se afla tocmai acel
Iuda Gamala, urmaş al lui David şi tată ocultat al lui Iosua. Mai
tîrziu, printre tovarăşii şi ucenicii acestuia din urmă, se
vor număra purtători faimoşi ai aceluiaşi fel de armă (v. Iuda
Iscarioteanul, fiul lui Simon Iscarioteanul etc.). Oricum ar sta
lucrurile, tocmai în această ambianţă religioasă şi
violentă pînă la explozie şi-a petrecut Iisus „nazarineanul“
copilăria şi prima parte a adolescenţei. Totuşi, întorcîndu-ne
la biografia sa, trebuie să spunem că nu avem decît prea
puţine detalii asupra acestor etape.
Evident, era „nazir“, deci menit
lui Dumnezeu, la fel cum erau toţi întîii născuţi de
parte bărbătească, potrivit Torei. Dar, în rest, după
întoarcerea părinţilor lui din Egipt, în istorisirile
Evangheliilor se înregistrează lacune enorme. Desigur, există
apocrifele, însă, în cea mai mare parte, acestea
datează, la rîndul lor, abia din secolele V-VI ale erei
noastre. Ajungem astfel, fără alte precizări, la momentul cînd,
spre doisprezece-treisprezece ani, Iisus a fost dus în faţa
preoţilor Templului, pe care i-a uimit prin seriozitate şi prin
cunoştinţele lui precoce (este vorba de „bar mitzwa“, după
care orice băiat era socotit adult). Dar după asta? Tăcere. Şi
lucru inevitabil: el pare să fi dispărut în toţi anii
următori. Pentru a reapărea spre cel de al treizecilea an al
vieţii, aşadar, în plină maturitate.
Cînd se întoarce, este cu
totul altfel faţă de preadolescentul care îi uimise odinioară
pe examinatori.
Acum, este în stare să
săvîrşească vindecări minunate şi să propovăduiască o
învăţătură nouă, cu totul nouă, vorbind mai ales despre
apropiata întemeiere a unei împărăţii care să-i
ocrotească pe cei sărmani, pe nevoiaşi, pe sclavi, graţie
milostivirii unui Dumnezeu al Iubirii. Este acum capabil să
magnetizeze mulţimi şi să cîştige credincioşi şi
discipoli de partea acestei concepţii cu totul noi despre călăuza
cerească. Misiunea cu care se declara investit nu va dura decît
trei ani. Povestea acestor trei ani este conţinută în
majoritatea textelor sinoptice: faptele lui din cei trei ani. Dar de
unde venise? Şi ce făcuse în deceniile dinainte?
Lucru straniu: în anul 1112, pe
vremea cruciadelor, cînd primii templieri trimişi de
Saint-Bernard pe urmele lui Hristos au debarcat în Palestina,
vreme de un deceniu au dispărut şi ei, iar atunci cînd s-au
întors, erau buni cunoscători ai Vedelor, cărţile sfinte ale
hinduismului. Pe de altă parte, dacă locurile pe unde umblaseră au
rămas misterioase, ştim în schimb, oficial, că stabiliseră
legături de prietenie cu Şeik el-Djebel, numit şi „Bătrînul
Muntelui“, şeful unei secte ismaelite intitulate „Ordinul
Asasinilor“, a cărei capitală se afla în Persia (!). În
ce fel şi de ce au ajuns ei acolo?
Trebuie să ştiţi că, în
Tibet, în lamaseria Hemis, dar şi în arhivele celei mai
importante mănăstiri din Ihasse, există vechi manuscrise relatînd
călătoria pe aceste meleaguri a unui anume Isa (aşa se cheamă
Iisus în comunităţile creştine din India). „Cînd Isa
a ajuns la treisprezece ani – spun aceste texte – a părăsit în
taină casa părinţilor săi, a ieşit din Ierusalim şi a luat
drumul spre Sindh, cu o caravană de neguţători. El năzuia să-şi
adîncească ştiinţa despre divinitate şi să studieze legile
Marilor Buddha.“
Că un adolescent de această vîrstă
porneşte în aventură nu e de mirare, mai ales fiind el atît
de viu şi de ager cum ni-l descriu textele (apocrifele afirmă, de
altfel, că, în acea vreme, nu se înţelegea prea bine cu
mama lui). Şi încotro ar fi putut să pornească? Spre Orient,
bineînţeles, pe urmele acelui du-te-vino necurmat al
caravanelor încărcate cu mărfuri. Spre Orient, unde, după
deportările făcute de mezi în secolul al IX-lea şi, mai
ales, după întoarcerea evreilor din Babilon în anul 539
î.e.n., dăinuiau numeroase comunităţi evreieşti. Ele
reprezentau, probabil, resturile celor zece triburi rămase în
Asia, nu neapărat „triburile pierdute“, de vreme ce membrii
acestei diaspore reveneau din cînd în cînd la
Ierusalim, cu prilejul marilor sărbători. Biblia îi
menţionează mai ales la Cincizecime.
În Anglia a luat fiinţă o
societate numită Identification Society of London, cu scopul de a
reconstitui istoria celor zece triburi pierdute ale lui Israel. Ea a
identificat în Asia, pînă la graniţele Chinei, mai bine
de trei sute de regiuni, sate, (lieux-dits), care poartă nume
identice cu cele menţionate în Biblie. Potrivit lucrării lui
Holger Kersten, apărute în 1991, Iisus a învăţat să
facă minuni în India. India, patria făcătorului de minuni
Krishna, al optulea avatar al zeului Vishnu, care este al treilea
membru al Trinităţii hinduse, compuse din Tatăl – Brahma, Fiul –
Vishnu şi Shiva – Sfîntul Duh. Legătura dintre învăţătura
lui Buddha şi aceea pe care o va propovădui Iisus în
Palestina este, într-adevăr, de prea multe ori evidentă ca să
o putem pune doar pe seama hazardului.
În manuscrisele păstrate de
lamaşii tibetani se spune că Iisus împlinise 29 de ani cînd
a hotărît să se întoarcă în ţara lui. Mai
înainte traversase Sindhul îndreptîndu-se spre
Djaggernat, unde se aflau rămăşiţele pămînteşti ale lui
Vyasa Krishna. Acolo fusese primit de preoţii lui Brahma, care îi
predaseră Vedele. Astfel că, la întoarcerea în ţara
lui „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“, unde domnea un JHWH
al mîniei, un JHWH pizmaş, răzbunător, el a început să
vorbească despre un Dumnezeu al Iubirii, să predice trebuinţa de a
ne iubi vrăjmaşii şi de a-i ierta, „întorcînd şi
celălalt obraz“. Pe plan religios, asta însemna să faci
operă revoluţionară!
Şi iată că şi-a găsit partizani.
Oamenii îl urmau cu însufleţire. Îl ascultau căci,
pentru evrei, el era cu adevărat coborîtor din David, urmaşul
legitim al acestuia; se născuse la Betleem („din tine, Betleeme,
va ieşi cel ce trebuie să domnească peste Israel“, prezisese
profetul Nichea); vorbea în parabole; şi vindeca, făcea
minuni, învia morţii. Ar fi putut prin urmare – cine ştie?
–, cu ajutorul lui Dumnezeu, să răstoarne în sfîrşit
ocupaţia romană.
De altfel, s-a spus despre Iisus că,
la maturitate, a trecut şi prin comunitatea eseniană. Este, fără
îndoială, adevărat. Şi mulţi alţii din preajma sa au
trecut pe acolo. Aşa s-a întîmplat cu vărul lui, Ioan
Botezătorul, preot esenian, care săvîrşea zilnic ritualul de
purificare prin cufundarea în apa Iordanului. La fel, Iosif din
Arimatea, Nicomed şi mulţi alţii. Dar printre cei ce-l urmau se
numărau deopotrivă zeloţi şi chiar mulţi sicari. Oameni
înarmaţi. Căci, dacă acela ce se numea – ca şi Buddha –
„Fiul Omului“ era nonviolent, el nu înţelegea mai puţin
să nu revendice tronul străbunilor săi. Le spusese de altfel
ucenicilor: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pămînt.
Nu am venit să aduc pacea, ci sabia“.
Numai că el credea totodată că, în
ziua menită, lansîndu-se pe urmele strămoşilor săi într-o
credinţă şi un devotament nemărginite faţă de Elohim, izbînda
va veni de la sine. Dovadă a atotputerii divine. Apoi, atîţia
alţii nădăjduiau la fel. De aceea, întregul Ierusalim a
intrat în fierbere cînd, cu puţin înainte de
Paşti, în cel de al treilea an al misiunii lui, Iisus şi-a
făcut intrarea în oraş, călare pe un asin şi urmat de mii
de adepţi. De ce un asin? Pentru a confirma profeţia lui Isaiia. Şi
întregul oraş a venit să-l întîmpine pe „fiul
lui David“. Mulţimile mergeau înaintea lui strigînd:
„Osana, fiul lui David! Osana... Binecuvîntat fie cel ce vine
în numele Domnului!“. Iar oamenii îşi aşterneau
veşmintele dinaintea asinului, fluturau ramuri de finic (palmier) şi
tot oraşul era în fierbere. Pentru că toţi nădăjduiau
marea schimbare. Minunea. Puterea necredincioşilor surpîndu-se
ca, odinioară, zidurile Ierihonului.
Şi, într-adevăr, Iisus şi
alaiul lui s-au îndreptat spre Templu. Dar, în loc să se
ia de romani, el a început să răstoarne mesele zarafilor şi
să-i gonească pe negustori, adică pe toţi cei care vindeau
animale pentru jertfa rituală. Or, se aflau acolo o sută de mii de
pelerini, care veneau în fiecare an la Ierusalim, pentru a
sărbători Paştele. Pe lîngă cei 30.000 de locuitori ai
oraşului, potrivit mărturiilor. Sosiţi din toate zările lumii
vechi, aceşti pelerini aveau nevoie să-şi schimbe banii, pentru că
numai monedele evreieşti erau valabile în incinta Templului.
Şi toţi voiau să-şi cumpere propriul miel, propriul porumbel.
S-a iscat o mare învălmăşeală,
o mare tulburare. Leviţii şi gărzile – în număr de peste
20.000 – nu au intervenit, şi nici soldaţii romani postaţi pe
străduţele din împrejurimi, căci o intervenţie în
forţă, într-un asemenea loc, s-ar fi putut preface într-un
masacru. Dar dacă Iisus crezuse că mulţimea credincioşilor se va
alătura micii sale armate, se înşelase amarnic. Sărbătoarea
Paştilor fusese tulburată. Şi oamenii, convinşi că atacul fusese
îndreptat împotriva lor, s-au împrăştiat.
A doua zi, Iisus a încercat din
nou să predice în incinta Templului, pentru a-şi explica
acţiunea, dar fără folos. Aşadar, pentru asta venise? Nu-l mai
ascultau...
„Ultimele lui clipe au fost extrem de
triste“, notează un comentator. „Revolta evreilor s-a năruit
din primele clipe, împărăţia pe care o vestea el nu se
arătase şi profetul a murit pe cruce în loc să contemple de
pe colina Sionului marea minune nădăjduită.“
„Aveam nădejdea că el era cel ce va
slobozi Israelul“, va spune mai tîrziu Cleopa.
În loc de aceasta, Iisus s-a
aflat singur, neînţeles, părăsit chiar şi de apostolii lui.
A hotărît, prin urmare, să stîrnească schimbarea
radicală în suflete cu unica armă ce-i mai rămăsese:
suprema sa jertfă. Pe Muntele Măslinilor, unde romanii, dat fiind
ceea ce tocmai se petrecuse, au trimis o cohortă însoţită de
gărzile Templului, Iisus i-a aşteptat singur şi s-a predat fără
vreo împotrivire.
Trec, iubiţi prieteni, peste scene pe
care le cunoaşteţi prea bine, peste procesul dinaintea
Sanhadrinului, dinaintea lui Pilat, peste drumul Golgotei, peste
Răstignire: un bibliograf a notat mai mult de 60.000 de titluri pe
aceste teme! Nu este mai puţin adevărat că, în continuare,
pe firul Istoriei, şi alţii au încercat să imite acest
exemplu şi magistrala lui reuşită: Imitatio Christi. A izbit în
suflete pentru ca, de dincolo de propria lui moarte, să forţeze, să
provoace victoria. De la atitudinea pe rug a Marelui Maestru al
Ordinului Templierilor, în 1314, pînă la evenimente
destul de apropiate, precum sinuciderea colectivă în
închisoare a grupului anarhist Bader-Meinhoff, în secolul
al XX-lea, se înşiră numeroase alte exemple. Chiar dacă
reuşita lor a fost destul de variabilă. Orice s-ar spune, pe dealul
Golgotei, aşa cum era obiceiul, a fost bătută în cuie,
deasupra eşafodului acestui osîndit extraordinar, o scîndură.
Pe această scîndură, romanii obişnuiau să scrie motivul
teribilei sentinţe. Deasupra crucii lui Iisus s-au scris iniţialele
a patru cuvinte: INRI.
Părinţii Bisericii le-au dat
următoarea interpretare: „Iisus din Nazaret, regele iudeilor“.
Or, Nazaretul nu avea să ia fiinţă decît peste cîteva
secole.
N-ar fi mai justificat să înţelegem
prin acele iniţiale: „Iisus Nazirul, răsculat iudeu“?
Conferinţă tradusă din limba
franceză de Magdalena Popescu-Bedrosian
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters